Visul

Spaţiul...
Eram în pădurea cu copacii albaştri şi iarba violet
Din loc în loc răsăreau prin iarbă stele portocalii
Care-mi şopteau şi reşopteau
,,iartă” ,,mulţumeşte” ,,iubeşte”
Îşi deschideau cele două colţuri opuse
Şi le închideau la loc, făcând să vibreze
Corzile lor de stele vocale
,,iartă” ,,mulţumeşte” ,,iubeşte”
Am intrat în ţara lui ho’ oponopono, zic
Şi merg înainte
Nu era nici noapte nici zi
Era un lac turcoaz

Care se sfârşea într-un amfiteatru imens
Pe treptele căruia stăteau catatonice statui
Catatonici de ei trecuţi.
Pe al doilea rând era un el
Într-un parpalac ros de caliceală
Cu spatele, astfel că-i vedeam doar ceafa
Teşită caraghios şi tâmplele cărunte
Pe care nu şi le mai coafa zero
Aşa cum şi le făcea pe timpuri
Ca să nu i se citească albul din ele.
Un alt el care juca cândva la cacealma
În cel mai expus mod
Stătea ghemuit pe al treilea rând şi
Nu-şi mişca decât ţuguiul buzelor
Pentru a îngâna neîncetat: sunt singur.
Mai era şi el cel care
Se diferenţia de ceilalţi prin deşirarea-i simpatică
Prin fiorul ținerilor de mână
Al săruturilor pătimașe la colțul blocului
Când  mă ridica la nivelul lui
Şi aveam sărutul de la egal la egal
În văzul vecinilor pensionari

Curăţare......

Îmi plimb privirea din vis
Pe treptele cele mai de sus ale amfiteatrului
Catatonicii încep să se mişte ca nişte valuri
În ritmul privirilor mele
Genul acela de valuri de pe stadion
Unii se ridică când alţii se aşează
Şi totul ţinea de mine...
Auzeam continuu plescăitul acela
Care nu mai era al stelelor
Mi-l însuşisem, acum era în mine
,,iartă” ,,mulţumeşte” ,,iubeşte”
Incantaţia trecea prin mine şi-i învia pe ei
Într-o lumină pură
Toţi se  întorceau spre mine şi-mi zâmbeau     

Îl aud cum trânteşte uşa
Viitorul...
Din capătul ierbii violet
O lumină caldă mă înfăşoară
Ca un şal parfumat în bătaia şemineului
Şi-mi strigă: am ajuns acasă!


Nefertita ne aleargă prin deșert

-Yalla! Yalla!strigă Nefertita
Picioarele i s-au diluat în soare
Au ajuns nesfârșite catalige
Cu care aleargă prin nisip
E imensă
Ca și când cineva a tras voit de umbra ei lumină
Pentru a o alungi
Abia-ți poți duce pașii în ritmul ei
-Nu degeaba a fost cea mai importantă regină
Zeița egipteană- spune Ra
Încercând să mențină o cadență mai normală
A gâfâielilor
Și totul frige:
Nisipul din sandale
Pietrele zeice
Mâna lui Ra de care îmi place să stau acostată


Am ajuns să gâfâim la unison

Zgomotele pașilor cataligeni s-au oprit
S-a oprit timpul
Lumea s-a oprit
Și Nefertita ne-a lăsat într-o liniște magică
Nu i-am mai văzut decât colțul mătăsii
Fâlfâind după un bloc imens de piatră

Cortina s-a ridicat
Cele două stele din marele și micul Dipper
Au început să picure
Ploaie magnifică
Rând pe rând
Fiecare pe rândul ei
Până la baza piramidei
Ca într-o etalare pe calculator
A unei construcții cu un software inteligent
Ra se încleștase de mâna mea
Mă durea și zâmbeam tâmp
Priveam imensul
Imhotep
Cartea morților
5000 de ani
Secolul al doilea î. Hr

Ne-am dezmeticit abia când Sfinxul
Și-a ridicat laba dreaptă și ne-a salutat voios
Invitându-ne apoi în camera secretă
,,Sala evidenței”cum îi spunea el   
Știu că tot Nefertita a făcut posibilă vizita aceasta
Am văzut-o cum îi șoptea la ureche despre noi
-Ra, noi suntem norocoși!


Păpuși pe tocuri

Pe insula de purpură păpușile umblă pe tocuri
Păpușarii le schimbă flecurile de chihlimbar
Le țin de mâini ca să pășească în siguranță
Până se obișnuiesc cu ele
Și le arată drumul prin iarba tăvălită
De baloanele de săpun

Pe insula de purpură
Păpușile ating harpele cu trenele lor
Și le fac să vibreze lumină
Nici un păpușar nu umbrește muzica divină
Doar urmăresc cum flecurile de chihlimbar
Tropăie visare


Când plouă pe insula de purpură
Păpușarii nu deschid umbrele
Ei suflă în pântecul mătăsurilor făcând valuri
Și toate culorile se înviorează
Iar păpușile dansează sub ele
Pe tocuri

-Puterea pirouettei vine direct din plie-
Sfătuiesc păpușarii
-Miezul corpului să fie strâns!
-Așa? întreabă păpușile piruetând la neșfârșit
În ploaia colorată
Pe insula de purpură


Oraș înțepenit/ Fentarea nopții prin asfalt bătătorit

Semafoarele orașului au tăcut
Nici măcar pe intermitent nu se mai întrețin
Radiază doar luna
La care câinii rânjesc ca unui bliț
Crezând că stau la poză
Ra încetinește pasul și îmi cere să mă opresc
Din asfaltul bătătorit de freamăt
Se aud valurile zilei care a trecut
Într-un colț de stradă se desfășoară o dragoste
Maidaneză
Trecem repede pe lângă ea
Să nu ne lâncezească


Vrei să fiu gheișa ta?
Ți-aș face ceai de lună plină
Uite acum mă duc să o culeg
Semafoarele orașului au tăcut
Dar întind timid ceștile de ceai