Motto: „Cartea este apa spiritului” („Fântâna de carte” din Budapesta, Ungaria)

Iubirea ca temă centrală cu toate atributele ei  (neliniști, neîncredere, bucurii, doruri multe, căutări și regăsiri  etc este mereu prezentă prin imaginea artistică în această carte de poezii. Se știe că dragostea doar oferă și nu trebuie să aștepte nimic în schimb, de aceea scriitoarea  Aurelia Oancă își dorește o iubire ca-n visele ei cele mai frumoase.
„Aș vrea să pot aprinde focul,/ Din inima celui de gheață,/ Să-l fac să înțeleagă jocul/ Ce doar iubirea te învață./ Aș vrea din stele să înșir/ Un colier de strălucire./ Să-l fac al dragostei potir/ Umplut cu suflet și iubire.” ( Aș vrea...)
„Romantismul este vraja  care transformă praful zilelor obișnuite într-un voal aurit” Elinor Glyn-iar poeziile scrise de Oancă Aurelia din acest volum ne poartă într-o lume a dorului,  de „noi”, de țară, de copilărie și de....Eminescu.
Schimbările din natură prin rotirea celor patru anotimpuri sunt asociate cu trepidațiile, vibrațiile sau freamătul sufletului în manifestarea sentimentului  iubirii:

„La fel și dragostea se stinge/ Ca frunza ruginită toamna./ Atunci când sufletul îl ninge,/ Și când durerea îl destramă./Din focul ei de altădată,/ Doar țurțuri vor rămâne-n cale,/ Fără putere să străbată/ Spre inima scăldată-n jale./ Ca frunza verde și iubirea,/ Se stinge-ncet prin anotimpuri,/ Căci asta-i viața, asta-i firea,/ Nu poți de toate să te bucuri.”( Ca frunza este și iubirea)
Discursul liric al autoarei Aurelia Oancă ne propune atât suișuri dar și coborârea și uitarea, îndepărtarea acestui sentiment al iubirii reciproce:
„Iubirea e un lanț,/ Din fire nevăzute,/ Ce inimi împresoară/ Și sufletele leagă/ Și le transformă-ntr-unul/ Dar când se rupe lanțul,/ Și firele-i atârnă/ Ca zdrențele din suflet/ ce-i sfâșiat de dor,/ Iubirea nu e cântec,/ E neagră și amară/ Otravă ce omoară/ Un suflet iubitor/ Nu mai e lira ierbii,/ E viscolul de iarnă/ E frigul ce îngheață,/ O inimă și-un dor.”( Iubirea e un lanț )
„Eul” liric al poetei exprimă neliniștea îndrăgostitei atunci când iubitul  nu-i răspunde în același fel:
„Nu mai cred niciun cuvânt,/ Nici gândurile tale,/ Sunt vorbe goale  spuse-n vânt/ Și-mprăștiate-n cale. De dragoste tu îmi vorbești,/ De dorurile tale,/ Dar te ascunzi după povești...  ( Nu mai cred...)
Așa cum ne încântă auzul artistul numit Fuego prin invocarea casei părintești „care nu se vinde” de cele mai multe ori „se vinde”- totuși casa copilăriei fiecăruia  din noi rămâne în memorie, în amintirile copilăriei, în visele îndrăznețe ale tinereții.
„Sub cheie stă ascunsă,/ A mea copilărie,/ De taine e pătrunsă,/ De dor, de reverie./ Deschid încet cu taină,/ Pătrund în vechea casă,/ Când amintiri  
 mă-ndeamnă/ Și doruri mă apasă./ Apoi, încet, cu pasul/ Calc pe covorul vechi,/ Care ascunde valsul/ Ce-mi sună în urechi.” ( Casa părintească )
iar „Copilul din mine se roagă”pentru o lume mai bună și mai dreaptă:
„În lumea cu oameni și fapte,/ E greu să străbați liniștit,/ Dar stau și ascult blânde șoapte,/ Copilul sunt eu, n-am murit...Și nu am să las niciodată,/ Copilul din suflet să crească,/ Vreau pacea, iubirea cea dată,/ De vocea lui nepământească.”
Deoarece românii-poeți îl iubesc pe Eminescu, nu putea să lipsească „Steaua nopții”: „Tu, ești un Eminescu/ Iar eu, o Veronică. Din toate ne-am ales cu,/ Poeme ce ridică,/ Al nopții văl de vise,/ Din stele zămislit/ Și din iubiri promise/ Și-n suflete primit.”