“Zodii sunt si jos subt tară,/fă-le numai să răsară./Sapă numai, sapă, sapă,/până dai de stele-n apă.“ (Lucian Blaga- Fântânile)

Evanescența multor îndeletniciri tradiționale, încărcate de sensuri străvechi și de mister de-a lungul tmpului, dar cu precădere în contemporaneitate poate fi un fapt pozitiv pentru omul modern ce dispune de tot mai puțin timp pentru a se apleca asupra celor firești, naturale. Una dintre cele mai vechi și mai încărcată de sensuri îndeletnicire aproape dispărută, este cea de descoperire a izvoarelor, captarea lor și construirea fântânilor.

În simbolistica fântâna reprezinta viața, legătura dintre astral și teluric, dintre real și ireal, chemare spre împlinirea iubirii, a însetării de viață pământească dar

și de aspirație spre veșnicie.

Ea a fost gândită de oameni ca un tunel al timpului, ca o spirală,  ce urcă spre Paradis și coboară spre Infern spre a uni înălțimile cu adâncurile și cele de dedesupt cu cele de deasupra ale Pământului.

Semnificații profunde are, tot mai rar întâlnita fântână cu cumpănă, asemănată în tradiţia populară cu lumea. “Lumea e ca o fântână cu două ciuturi, când se urcă cea plină, se coboară cea deşartă”,  al cărei stâlp ce susține bara orizontală (axis mundi) simbolizează legătura cer-pământ, bara orizontală- brațul balanței ce se află în poziție orizontală când nu este folosit, bara verticală ce leagă ciutura de un capăt al balanței, rămâne vertical neânduplecată mereu, fiind vehicolul care face legătura între cele două ceruri (cerul din apă și cerul de sus). Perimetrul fântânii pentru omul satului este, asemenea bisericii ori cimitirului un loc sacru,  dar în același timp unul misterios, strâns  legat de cele mai importante momente din viață: nașterea, botezul, căsătoria, moartea. Apa, aerul, pământul, focul și dumnezeirea formează pentru omul rural,  zona curățeniei absolute.

Ritualul săpării fântânii este indisolubil legat de copilăria mea. La casa pe care parinții o construiau la marginea orașului, într-o zi si-a făcut apariția un om înalt, cu o frunte imensa ce semana cu o luna in crestere și cu o barbă rară, neângrijită. Ii port și astăzi imaginea în minte deoarece nu am mai întâlnit un astfel de om. Ne-a privit pe fiecare, dar nu părea că ne vede! Abia daca a scos câteva cuvinte. Preț de mai multe ore a tot măsurat cu pași egali terenul din-prejurul casei-în construcție. Avea prinsă de o curea în jurul mijlocului o nuia sub forma literei Y (de alun aveam să aflăm spre seară) care de cate ori trece prin locul unde se află astăzi fântâna se mișca. Era locul unde și acum crește multă patlagină, o buruiană cu frunze mari de un verde intens.

Căutătorii de izvoare erau oameni înzestrați cu deosebite calități și numiți cu respect „oameni din stele” sau vrăjitori. Pe lângă un simț deosebit, ei  aveau si o anumită structură psihică influențată de rețeaua magnetică Hatman perturbată de apa din scoarța terestră, cunostințe despre plantele ce cresc acolo unde se află izvoare dedesupt, dar și despre structura solului. Baghetele pe care le foloseau erau din alun, măslin, smochin ori trestie . În zilele noastre acest mod de găsire a apei a fost înlocuit cu radioesteziști care folosesc baghete în formă de L din cupru, plastic sau alamă. Dar nu unealta contează, cât persoana căutătorului înzestrată cu un har special, o sensibilitate pe care puțini oameni o posedă.

Sapatul fântânii era o treabă grea și periculoasă. Clădirea pereților cu piatră de râu așezată  în spirală, presupunea nu numai muncă, dar și o cunoaștere a tainelor meșteșugului dăltuirii pietrei, ce nu era la îndemâna oricui. Și iată că, mă duce iar gândul la vremea când s-a construit fântâna din curtea mea...

Odată găsit locul unde fântânarul ne-a asigurat că este un izvor puternic de apă, acesta a făcut un cerc, atât cât urma sa fie perimetrul unde, de la o zi de luni urma să înceapă săparea fântânii. I-a spus mamei câteva lucruri (femeia care face mâncare fântânarului trebuie să nu mai poată procreea) cerându-i și să coacă o pâine după miezul nopții. În noaptea de dinaintea începerii săpăturilor, omul acela ciudat, a stat culcat pe o rogojină în cercul desenat pe pamânt,  a ascultat și a numărat izvoarele rugându-se ca ele să se lase adunate în viitoarea fântână. Dimineață, a rupt pâinea tot acolo, a împărțit bucățelele nouă și ucenicului său, restul a pus pe pamânt și după ce a făcut o cruce cu târnăcopul, a început să sape cu uneltele folosite numai la sapatul fântânilor, așa cum avea să ne spuna peste câteva zile când a devenit mai comunicativ.

A săpat zile la rând circa opt metri, iar pământul pe care îl scotea îți schimba textura și culoarea de la o zi la alta, era din ce în ce mai umed,  până ce,  într-o după-amiază istovitoare a strigat la tata să coboare tubul că a dat de apă. La strigătul fântânarului de acolo de jos din fundul pământului, toată lumea de pe stradă a venit în graba să-i ajute tatii să coboare tubul. Acestuia avea să i se facă o spărtură prin care să țâșnească apa. Așa cum ne avertizase fântânarul,  prin spărtura din tub cam de mărimea unei mingi, a țâșnit un jet  puternic. A doua zi dimineață în fântână era deja apă. Se spune că de acolo, din fântână chiar dacă este miezul zilei și soarele strălucește pe cer, se văd stelele. Acum, după ce am aflat atâtea lucruri despre fântâni mă întreb: o fi vazut fântânalul acela stele din cerul  de jos?

Se spune că, acel care realizează o fântână sau doar o repară  ori o curăță va fi pomenit la cer până la al nouălea neam (aici mă duce gândul la povestea lui Creangă cu „Harap alb”...). Curățirea fântânii nu are doar un scop igienic dar are și semnificație subtilă, fiind expresie a continuității vieții însăși. În  lumea satului există încă un cult al fântânii determinat de faptul că apa este nu numai un element vital,  dar și unul subtil, spiritual asigurând perpetuarea vieții  însăși.

Cautătorii de izvoare, și constructorii de fântâni efectuează pe lângă munca propriu-zisă și un act inițiatic. Înserînd în construcție anumite elemente subtile,  cunoscute doar de ei si de destul de puțini dintre cei inițiați, meseria aceasta și-a păstrat tainele ce vor dispărea odată cu dispariția ei.

Vorbind despre oamenii care practicau această îndeletnicire ori manifestă un interes deosebit pentru domeniul amintit,  Jeuny Randles din Anglia în cartea sa „Copiii din stele” apărută în limba română în anul 2000, lansează ideea că  aceștia ar fi cetățeni cosmici, adică oameni aleși să construiască cealaltă treaptă a umanității.

Prin sacralitatea sa, fântânii i se cuvine tot respectul.  Tradiția spune că: apă să nu iei de la fântână decât cu un vas folosit doar pentru aceasta;  nu bagi în fântână vasul adus de acasă; fântâna va seca dacă arunci înapoi apa scoasă din fântână; nu mănânci când mergi să aduci apă că-ți pierzi memoria;  pe drum nu vorbești că va fi ceartă în casă;  seara mai bine nu aduci apă de la fântână;  înainte de a bea apă,  dai un pic pământului;  iar dacă scalzi un copil cu apa adusă seara, stingi câțiva cărbuni în ea.

Curățenia și sacralitatea fântânii este dată și de persoana care face această lucrare. Pătrunderea în interiorul pământului este apanajul celor aleși. Ea, poate deveni de la început malefică,  dacă acel care o construește are vicii ori patini ( băutură, țigară, adulter, blestemă ori înjură). El nu are voie să urineze,  scuipe ori să mănânce prea aproape de acel loc. De asemenea trebuie să fie dezlegat de preot  care să-i fi iertat păcate mari dacă le-a făcut.

De obicei fântânarul avea cu el un ucenic care il ajuta la toate treburile și pe care îl iniția în tainele meseriei de cătător de izvoare,  dar și de fântânar. Înainte vreme era ales un copil din flori sau cel mai sarac copil din sat si era dat în seama acestuia pentru a-l învăța să caute izvoare și să facă fântâni.  Botezul era făcut de către descântătoarea satului care, la  începutul lunii mai, la apusul soarelui, la marginea unui curs de apă îl punea să jure așa „mă leg să-i dau pământului inima, iar el să-mi dea neprihănitlele izvoare”. I se punea pe cap un colac,  din care, după ce era rupt i  se dădea să mănânce. Odată terminată se făcea o slujbă specială de către preot, de sfințire a apei și se arunca în apă o cruce din lemn de esență tare. Orice fântână  trebuie să fie acoperită cu un capac pentru a nu intra păsări ori alte vietăți, iar vântul să nu aducă praf și alte gunoaie. Se spune că primele ape scoase din fântână trebuiesc  duse la biserică pentru a fi botezat un copil. După doar cîteva zile pe lângă fântâna nouă, cu apă bună,  noaptea se va auzi orăcăitul unei broaște. Este broasca fântânii!

Spațiu fântânii este sacru. Amplasarea ei in mijlocul unei curți, a unei grădini, a unei localități, la mijlocul unui drum prin câmp ori într-un luminiș din pădure, împrejmuirea ei, amplasarea de troițe sau de cruci lângă fântână precum și plantarea de copaci și de flori sunt semene ale prețuirii pe care oamenii le-o acordă. La fântâna din mijlocul satului se fac adunările sătești, horele sau petrecerile de sărbători. Aici se iau cele mai impotante hotărâri din viața oamenilor sau a localității. La fântânile din pădure merg fetele și flăcăii în nopțile magice ce preced anumite sărbători ale anului cum ar fi Rusaliile, Sânzienele, Anul nou, Ajunul Bobotezii. Lângă fântână se fac cele mai multe ritualuri și anume: rugăciuni de rod, de cununie, practici agrare de aducere a ploii, (Paparudele sau Caloianul). În unele credințe populare fecunditatea este legată  de apa fântânii (barza), și tot lângă fântână se fac descântece de dragoste, de sănătate,  de belșug.

Tot în credința populară se spune că forța purificatoare a apei face ca morții din apă să fie “cei mai buni dintre morți”, materia lor nu se descompune în mediul teleuric  ci în spațiul acvatic care dizolvă materia pentru a o trensfigura. În viața practică însă acele fântâni în care cineva s-a aruncat pentru a-și lua viața devin blestemate și sunt părăsite considerându-le locuri necurate ori bântuite. Și fântânile în care s-au aruncat sau au căzut animale nu mai pot fi folosite decât dacă sunt curățate și resfințite.

În funcţie de încărcătura benefică ori malefică a lor, fântânile pot fi de mai multe feluri şi anume: fântâni cu apă vindecătoare (izvoare ale tămăduirii), sacre(legate de anumite evenimente din viata bisericii), iniţiatice, ale cunoaşterii, de dragoste, meteorologice, fântâni blestemate, fântâni cântătoare etc.

Mă voi opri doar asupră câtorva dintre cele mai spectaculoase fântâni pe care le-am vizitat sau despre care doar am citit.

În Sintra, Portugalia se află un loc încărcat de mistere şi de simboluri ezoterice. Este vorba despre Quinta de Regaleria, un palat misterios în a cărui curte se află “Fântâna iniţiatică”, o fântână a cunoaşterii. Curtea interioară a acestui palat cuprinde simboluri ce te poartă cu gândul către temele profunde precum naşterea şi moarte, comuniunea omului cu Dumnezeu şi cu natura. Fântâna, construită în spirală, pătrunde în interiorul pământului până la o adâncime de 27 m și se urcă sau se coboară pe o scară în spirală, cu nouă niveluri reprezentând cele nouă “ceruri ale Iadului” , și cele nouă “ceruri ale Paradisului”.

“Fântâna inițiatică” reprezintă legătura cerului cu pământul și ea poate fi parcursă în ambele sensuri , de jos în sus(amintind că Pământul este cel din care ne naștem) și  de sus în jos spre mormântul unde ne întoarcem cu toții, așa cum se spune în înțelepciunea populară “din pământ suntem și în pământ vom merge”. În vremea când castelul era locuit, poarta de la capătul “spre cer”, era accesibilă doar inițiaților care trebuiau să găsească mecanismul de deschidere. În prezent poarta este deschisă, permițând vizitatorilor să intre și să iasă pe ea.

Prezentă în Scriptură(Evanghelia Femeii samaritence) fântăna din care Mântuitorul Iisus Hristos a cerut apă să bea, este socotită o fântână a cunoașterii deoarece elementul apă  devine prin puterea harului elementul ce va schimba lumea și-i va uni pe oameni prin taina Botezului făcându-i frați datorită scopului comun , acela de a-și mântui sufletele.  Am vizitat și acest loc cu ocazia pelerinajului în Israel în primăvara anului 2012.

Fântânile de leac ori  Izvoare ale tămăduirii cum ar fi cel de la Mănăstirea Rohia, Ghighiu, Sâmbăta de Sus,  ori cel  de la Măcin ce are o legendă interesant sunt doar foarte puține dintre nenumăratele astfel de izvoare de la noi din țară, cele mai multe aflate în incinta sau pe lângă mănăstiri. Am gustat aceste ape, am simțit mângâierea și pacea sfintelor manastiri mai sus amintite.

În vatra orașului Sucidava din județul Olt, pe teritoriul satului Celei unde se află vechea capitală a tribului dacic a sucilor(sec IV-VII), am ajuns într-o vară fierbinte  acum un an. Deși nu  știam despre comoara ascunsă sub acest sat, un indicator ne-a dus catre „Fântâna secretă” din Celei. Ea a fost descoperită în 1958 și restaurată după zece ani fiind și electrificată. Ghidul care ne-a întâmpinat ne-a spus ca este o bijuterie antică unică în Europa, această fântână secretă la care se ajunge coborând printr-un tunel lung de 26 de metri, iar apa este la 18 metri sub vechea cetate. Unicitatea ei constă în faptul că nu este o fântână verticală iar pânza de apă poate fi atinsa de catre cel care ajunge în fântână coborând treptele. Este o construcție romano-bizantină din timpul Împăratului Iustinian. Apa foarte rece, limpede are un gust minunat. Se spune că acel care bea din acea apă se va întoarce mereu și meru acolo, iar fetele ori flăcăii necăsătoriți se vor căsători și stabili pe acele meleaguri pe care nu le vor mai părăsi niciodată. De asemenea este în acea localitate obiceiul, ca mirii să coboare după nuntă în fântână să bea din apă, pentru ca iubirea și legătura lor să fie veșnică.

După ce am coborât câteva trepte prin tunelul luminat electric pașind cu grijă pe scări, poate din cauza locului ori a emoției  am inceput să respir mai greu și m-a învăluit un soi de căldură ca cea din într-o peștera. Din loc în loc erau expuse vase vechi, găsite cu ocazia restaurărilor. Ghidul ne-a dat să bem din apa aceia cu gust de veșnicie iar unii au umplut bidoane și sticle. Tot drumul am băut din acea apă îndemnându-ne unii pe alții, ca să împlinim legenda care spune că acei care împreună beau din apa acelei  fântâni secrete se vor împrună iubi veșnic.

La Manastirea Curtea de Arges am putut vedea în mijlocul curții fântâna lui Manole,  locul unde se spune că ar fi izvorât apă după ce s-a prăbușit meșterul: „O Fântână lină/ cu apă puțină,/ cu apă sărată/ cu lacrimi udată”.

Despre fântâni s-ar putea scrie sute de pagini. Cele mai multe dintre cele vechi se macină, se distrug căci nimeni nu le mai resturează deoarece apa vine acum la robinet prin conducte, s-a pierdut tradiția iar fântânarii aproape au dispărut. Pământul își ia înapoi izvoarele, grijuliu le ascunde în măruntaele sale, pentru a le păstra și a le dărui altor generații care vor pune mai mult preț decât contemporanii nostri pe cele primate de la Dumnezeu, dacă nu cumva noi cei de acum, în nepăsătoare și mută complicitate cu acei care în goana lor nestăvilită după bani, vom otrăvi  izvoarele din scoarța pamântului, comori dăruite spre folosința omului ca să le aibă până la sfârșitul veacurile și  să se înveșnicească prin ele.