Se spune că „minciuna şi trădarea sunt două delicii ale aceluiaşi rău”.

                        *
     
Seara, către orele nouă, o linişte apăsătoare se simţea în tot satul. Din când în când auzeai lătratul unui  câine, ca bun paznic ce era, un muget de vacă, un măgar plictisit care-şi alunga urâtul „ihăind” sau o căruţă ce trecea grăbită pe uliţă.
În acest decor, „ Regina nopţii”, începea să se deschidă împrăştiindu-şi parfumul îmbietor, iar la marginea drumului castanul îşi dona cu nobleţe roadele moştenite în timpul verii. Nici chiar vântul nu adia, lăsând monotonia serii de septembrie

să se împrăştie printre casele spoite cu var şi prispele ce aveau la fiecare stâlp trandafiri înfloriţi.

La bodega din Coturi a lui Ionică ferestrele erau luminate, iar înăuntru se aflau Marin a lu’ Lăutarul, Fane Tractoristul şi Costel a lu’ Cocoşatu, fiecare cu câte o sticlă de bere în faţă, ascultând cu mare atenţie emisiunea difuzată la  aparatul de radio. Era ora „Tezaurului folcloric”  şi aşa cum se obişnuia prin partea locului, întreg satul, cu mic, cu mare, asculta seară de seară emisiunea, lălăind uneori în ritmul melodiei odată cu interpreţii de muzică populară incluşi în program.
Cei trei, aşezaţi la două mese alăturate, băteau încet ritmul cu palma pe suprafaţa mesei sau cu piciorul pe podeaua dată cu motorină, ascultând cu luare-aminte.
Ionică sta în spatele tejghelei  sprijinindu-se leneş pe cote, intrând în vorbă doar când auzea un subiect ce îi stârnea interesul. Plescăi satisfăcut de câteva ori, fiind mulţumit de ce auzea, iar după ce trecu repede cu privirea de la unul la altul spuse:
-     Bă, da ce melodii  ne dă ăştia azi! Îţi
merg la suflet nu alta!
 Şi pentru că se anunţă imediat o piesă ce-i plăcea al naibii de tare, continuă binedispus:
-    Ia asculaţi-o pe asta! îi îndemnă. E
bună rău de tot!
Toţi muşterii prezenţi în bufet se întoarseră imediat, să asculte mai bine cântarea cârciumarului, care era cunoscător într-ale muzicii populare. Imediat o voce caldă de femeie se făcu auzită:


Mere badea pe-nserat,
singur, singurel, prin sat,
peste gard privind în casă,
la mândruţa lui frumoasă.


De sus luna-l dojeneşte,
pe mândra de ce iubeşte,
că ea l-o-nşelat asar’
cu tânărul pădurar.


În inima badelui,
stă tot focul iadului
şi-l arde neîncetat,
c-o iubit şi-o fost trădat.


Când se încheie melodia, Costel spuse
cu o urmă de zâmbet:
-    Avuseşi dreptate, vericule! E de prin
partea Ardealului! N-o mai auzii pân’ acu’. Da a dracu ce voce are aia de-o cântă! Şi câtă dreptate în versurili alea! continuă clătinând din cap mulţumit.
-     Eu o mai auzii, c-au tot  dat-o ăştia la
aparat săptămâna trecută, zise şi Marin, vrând să arate cât era de pregătit într-ale muzicii  autohtone. Apoi către Ionică: Acu’ dă-l niţel mai încet şi vino acilea lângă noi să mai stăm la o vorbă!
    Cârciumarul se apropie de aparat, reduse sonorul şi începu să şteargă grăbit  barul cu un prosop, privind cu interes suprafaţa din scândură lăcuită.
Fane se întoarse şi-i strigă:
-    Mai adu o bere când vii! Las’că ştergi
mai târziu.
-    Vine imediat, şefu! răspunse grăbit
să-l servească.
Apropiindu-se cu sticla în mână Ionică se aşeză la masă aproape de ceilalţi. Văzu că nu-i mai interesa  emisiunea şi simţi că urmează ceva mult mai captivant. Doar îi cunoştea de ani buni.
Nu trebui să aştepte prea mult până ce Costel îl luă în primire pe Fane.
-     Da, ce-ai mă omule de ţi-e aşa sete?
întrebă curios, privindu-l cu luare-aminte.
-    Ei, ce am! Mânca-i nişte varză
acră la amiază, răspunse posac, potolindu-i curiozitatea şi mai luă o gură de bere.
    Alături, Marin a lu’ Lăutaru se foi pe scaun şi adăugând aproape invidios:
-     Are grijă nevastă-ta de tine,
ce-ţi pasă! Îţi făcu sarmale! Vezi dacă-i tânără şi frumoasă! Are spor la treabi!
-     Sarmale, pe dracu! Trânti nişte
varză la călit cu mămăligă. Cică  n-avu timp de altceva, răspunse amărât.
-     Da, ce făcu, bă? Se osteni dând
boabe la câteva găini şi-un porc? întrebă aproape uimit.
-     O fi obosită, ce să mai zic! Ştiţi şi voi
cum îs femeile. O ziuă bună, zece proaste. Probabil e într-una din alea proaste, răspunse mai potolit după ce duse încă o dată sticla la gură.
-    Am văzut-o azi trecând în sus spre
capu’ satului, intră şi Ionică în vorbă. Era toată  un zâmbet. Se întâlni cu Gina lu’ Gogoaşă, acilea-n faţa cârciumii şi am auzit-o că trebe    s-ajungă urgent la mă-sa.
    Se întoarse surprins:
-    Când?
-    Mai pe la unşpe.
-    Poate. Nu-mi zise nimica de
dimineaţă când plecai. O fi avut ăi bătrâni iar treabă cu ea, încheie resemnat.
-    Sigur, bă Fane, că de-aia s-o fi dus! îl
linişti.
-    Acu’ vro două ore când trecui
pe-acasă era cam obosită, continuă tot mai posac. Mă-sa şi ta-su o cheamă mereu ba pentru una, ba pentru alta. Uită că acu-i femeie măritată şi are de muncă în bătătură. Ieri fu tot acolo, alaltăieri la fel. Cam mereu în ultima vreme.
-    De, dacă nu pui picioru-n prag. Du-te
şi zile vreo două ălora, să o mai lase-n pace! îl sfătui cărciumarul.
-    Ce să le facă el? sări Marin.E numa-n
câmp cât e ziua de lungă. Habar n-are ce      se-ntâmplă dincolo de uluci. S-o plictisi şi nevastă-sa tot singurică, ce să mai zici! Mai iese, că aşa-s femeili. Nu le place să stea în juru’ căsii. Dacă s-ar putea să şază doar pe uliţă, ar fi foarte bine, încheie aproape convins de adevărul celor susţinute. Apoi privindu-l pe Ionică: Mai dă şi mie una! spuse arătându-i sticla goală. Să nu bea omu’ ăsta singurel.
Cârciumarul fugi repede la tejghea şi se întoarse cu o bere rece, pe care o aşeză în faţa lui, ocupându-şi imediat scaunul să nu piardă ceva din cele ce se discutau.
-    Auzi bă Fane, continuă Marin, când
vii şi la mine? Am un lot ce trebuie arat. Acu’ că secerai grâu’, vreau să-l pregătesc pentru la anu’.
-    Nu ştiu, bre. Mă cam săturai să fiu
plecat de dimineaţa până-n seară. Promisei şi la alţii. De mâine încep la Gheorghe a lu’ Acordeonistu’. Are o grămadă de pământ ce trebuie lucrat.
-    Fă cumva s-ajungi şi la mine! se
rugă. Te plătesc bine, ca şi-n alte dăţi, doar ştii?
-     Ştiu! Ştiu! O să văz cum s-ajung
şi pe la matale.
-    La care Gheorghe mergi, Fane? Ăl
din capu’ satului? întrebă curios Ionică.
-    Da, la ăla, răspunse. Am de lucru
vreo săptămână. Aşa că Nea Marine, vorbim după aia.
-     Sigur! Când poţi, e bine, încheie
mulţumit. Ştiu că fuseşi mereu băiat dă cuvânt!
-    Păi dacă promisei, o să vin! Sunt om
de cuvânt, ce naiba! întări cele spuse de lăutar. Acu’ toamna, toată lumea are de lucru la câmp.
-    Pământu’ trebuie îngrijit dacă vrei să
mănânci. Dacă nu, la anu’ recoltă, ioc, spuse hotărât Costel dând glas gândurilor ce-i trecură prin minte şi care-i treziră amintiri pline de nostalgie de pe vremea când nu prea avea ce munci. Se trăgea dintr-o familie de oameni săraci. Bătrânul se duse când el avea vreo şaisprezece ani şi crescu mai mult singur, muncind cu ziua când la unul, când la altul. După căsătorie nevastă-sa moştenii nişte loturi de la ai săi şi de atunci viaţa lui deveni mai uşoară. Era muncitor şi serios, fiind învăţat de tânăr cu greutăţile vieţii. Cei din sat îl respectau pentru dragostea şi pasiunea lui pentru animale şi pământ.
-    Asta, cam aşa-i! încuviinţă
cârciumarul.
Ceilalţi doi aprobară şi ei cu o înclinaţie a capului.
Imediat uşa birtului se deschise şi în prag apăru un tânăr elegant, filiform, cu privirea pătrunzătoare, salutându-i politicos pe cei prezenţi:
-    Bună seara!
-    Bună seara! răspunseră toţi la
unison, privindu-l insistent, neştiind cine este şi de unde vine.
În urma lui intră Lucian, fiul profesorului Dănescu, care terminase de curând facultatea la Bucureşti şi acum preda matematică la şcoala din sat, unde taică-su era director.
-     O seară bună tuturor! îi salută voios.
-   Şi ţie, Luciene. Ce faci pe-aicilea? întrebă Ionică, zâmbindu-i cu simpatie şi uitându-se admirativ la noul profesor.
-    Venii după ţigări. Ai?
-    Am. De care vrei?
-    Ştii, mata. De-alea de-ale mele.
-   Păi, pentru tine am. Apoi întorcându-se curios spre tânărul necunoscut aflat deja lângă bar, îl întrebă: Dar dumneata, ce doreşti?
-    Şampanie. Aveţi?
-  Avem, cum să n-avem! Ce fel de şampanie?
-  Din aia cu fructe. Mai dulce, primi imediat răspunsul.
-   Aia-i de femei, omule! Ia şi matale un vin ca lumea! se trezi vorbind Marin fără să gândească prea mult.
Tânărul îşi întoarse curios capul să-l vadă pe cel ce i s-a adresat. Apoi, îşi mută insistent privirea de la unul la altul. Ceilalţi, în afară de lăutar care era mai indiscret de felul lui, îşi vedeau de băutura din faţă, lăsându-l pe cârciumar să-şi termine treaba.
-    Aşa îmi place mie!  Mai dulce, spuse
hotărât în cele din urmă.
-    Sigur! Paişpe lei sticla, salvă
oarecum situaţia Ionică.
-    Cumpăr două.
Luând două sticle de pe raft, acesta i le dădu. Tânărul plăti şi cu pas ferm şi apăsat se îndreptă spre uşă, spunând în treacăt „La revedere!”, apoi părăsi parcă mult prea repede încăperea (după părerea celor prezenţi, bineînţeles), refuzând să mai poarte vreun dialog.
-    Ştie vreunu’ din voi cine-i ăsta? Nu-l
mai văzui pe-acilea, se uită cu interes la uşa bufetului, acum închisă, cârciumarul.
-    E nou’ inginer de la fermă, răspunse
repede Lucian, aşezându-se pe un scaun. Şade-n capu’ satului, cu chirie, la alde Petre.
-    Care Petre? se interesă Marin.
-    Ei, care! Petre Păduraru’, îl lămuri
tânărul. A venit în urmă cu vreo două săptămâni la noi. N-auzişi?
-    Nu.
-    Păi, nici eu, nu-l văzui până-n seara
asta, adăugă uimit tractoristul. Cum se-nţelege lumea cu el? Pare  că-i de treabă.
-    N-auzii nimic de rău, răspunse
Lucian privindu-l într-un anume fel, parcă vrând să adauge ceva, dar nu ştia cum să înceapă. Prin mintea lui se roteau de-a valma gândurile precum ţânţarii seara deasupra bălţii din capul satului. Continuă însă ca şi cum îşi aminti   dintr-o dată ceva important: Nu-ţi zise   nevastă-ta de el? Ieri o văzui intrând în bătătură la Păduraru. O căuta pe Lenuţa. Eram în curte şi cum auzii vorbă mă uitai şi o zării printre uluci.
Tot mai întunecat la faţă, deoarece îşi aminti multele explicaţii date de nevastă-sa după ce lipsea de acasă, Fane încercă să-şi păstreze calmul şi continuă pe un ton liniştit :
-    O fi având treabă cu ea. Sigur, mă-sa
a trimis-o să ceară ceva!
-    Nu crezi că femeia ta are cam multă
treabă prin capu’ satului? întrebă Costel fără să conştientizeze dubla semnificaţie a intrebării sale.
-    Ce vrei să zici? se întoarse iute, cu
privirea în flăcări, tractoristul.
-    Nu zisei cu  nici-un înţeles, vericule,
răspunse precaut, văzându-l cât era de agitat. Doamne fereşte! Vorbii  ca prostu’ să mă aflu-n treabă. Dar mă gândii că mai adineauri erai nemulţumit că merge mereu la ăi bătrâni şi nu prea stă prin bătătură.
-    Atunci, taci şi nu mai aiuri! încheie
mai potolit de explicaţia acestuia.
În cârciumă se aşternu o tăcere monumentală, fiecare având în minte propriul scenariu. Se priveau pe furiş unul pe celălalt încercând, parcă voit, să evite contactul vizual cu Fane. Acesta din urmă îşi goli sticla şi se ridică anevoie de la masă, oboseala citindu-i-se pe chipul ars de soare.
-    Gata, pe azi! Veni vremea să merg
pe-acasă, spuse îngândurat şi încruntat. Noapte bună la toţi!
    Le strânse mâinile cu putere, îndreptându-se spre uşă.
-    Ai noroc, Fane! îl auzi pe Ionică în
urma lui.Te-aştept şi altă dată la o vorbă.
-    O să mai trec, zise din mers, apoi
părăsi birtul.
După ce închise cu grijă uşa, dispăru în întuneric. Înăuntru se aşternu o pace deplină.
Sunt câteodată momente când doreşti să păstrezi tăcerea asupra unor realităţi pe care ceilalţi poate nu le cunosc. Este de multe ori foarte anevoios şi poate cel mai solicitant lucru. Lupta pe care o duci cu propriile principii, de a dezvălui sau nu un secret, este ameţitoare.
La acest lucru cugeta Lucian, neştiind ce să facă cu informaţia pe care o deţinea.
-    Îmi păre rău pentru el! vorbi în cele
din urmă Costel, cu sinceritate,  referindu-se la Fane. E băiat  bun şi muncitor. Da, când te mănâncă să-ţi iei nevastă tânără apar surprize!
-    Las’ că nu-i aşa bătrân! răspunse
apăsat Ionică în timp ce-şi ştergea cu dosul mânecii fruntea plină de sudoare. O fi cu vreo zece,  doişpe ani mai mare decât ea. Şi ce? Nu e singurul.
Lucian, mai tânăr decât ceilalţi, sta la masă cu palmele deschise sprijinite pe genunchi. Avea trăsături frumoase, un păr negru, buclat şi ochi blânzi. Cămaşa îi era descheiată la primii doi nasturi, din cauza căldurii şi  privea cu interes când la unul, când la altul, pentru a le vedea reacţia. Cum primi ajutorul pe care-l aştepta, se hotarî imediat să vorbească:
-    Eu nu vrusei să zic prea multe. Îl
văzui preocupat de ceva, chiar dacă nu         se-arătă. Dar, tare mi-e teamă că nu-i a bună! Prea o văz des pe nevastă-sa intrând în curtea lu’ Păduraru de când apăru nou’ inginer, încheie vrând să cunoască părerea tuturor.
-    Ei, cine ştie ce-o fi acolo! răspunse
precaut Costel. Numa’ ei. Că în gura lumii nu te poţi uita şi n-o astupi niciodată.
Încercând să le distragă atenţia de la subiect, cârciumarul interveni imediat, neplăcându-i să fie amestecat în vreun scandal:
-    Ia mai tăceţi şi nu fiţi ca babili
urmărind ce face unu’ şi altu’! Să se descurce că-s majori! Vouă vă plăce când îşi vâră altu’ nasu-n trebili voastre ? Nu cred! Aşa c-ar fi mai bine să ne vedem de ale noastre! Fiecare cu problemili lui!
-     Acilea ai dreptate, Ionică! zise cu
înţelepciune Marin privindu-l.  Dar, om trăi şi om vedea! Vorba aia: “ Cine defaimă pe aproapili său este făr de minte, dar omu’ cu pricepere priveşte şi tace ”. Acu’, haideţi oameni buni pe la casili noastre! încheie ridicându-se de la masă.
Timp de câteva minute stătu în picioare privind cu interes dincolo de  uşă. Prin geamul ei se profilau vag clădirile din jur, părând împietrite în întunecimea ce se lăsase peste sat. Doar ici, colo, lumina aruncată de la stâlpii din drum sau becurile aprinse prin curţi, îţi arăta calea. În cele din urmă ieşi, salutându-i pe cei rămaşi în spate.
Încet, încet, încăperea se goli, mergând fiecare la treburile sale, iar peste cârciuma din Coturi se instală liniştea târzie a nopţii. Vântul, venit de nicăieri, începu să adie uşor pe uliţa părăsită la acel ceas. Doar ferestrele caselor se decupau în beznă într-un concurs cu stelele apărute pe cerul senin. Timpul sta pe loc, ascultând fiecare gând ce răzbătea de dincolo de zidurile din cărămidă lipită cu lutul din care ţăranul îşi trage puterea.
Ce minunat este omul care munceşte cu mâinile sale crăpate şi pătate pământul, care îşi ocupă mintea cu rugăciuni, lucrând mult mai bine în aer liber, decât în spatele unor ziduri din beton armat. Nu e deloc curios de ceea ce se întâmplă în „ lumea civilizată” a marilor oraşe. El observă natura fără să fugă ca un nebun printre blocuri, maşini, clădiri şi aglomeraţie.
La sat oamenii se tem de Dumnezeu şi păcat ştiind că tot răul aduce pedeapsă de sus. Ei trăiesc cu înţelepciune fiind convinşi că cine trădează va fi trădat la rândul lui.
Îmi este greu să descriu această lume simplă, dar atât de curată şi nevinovată. Nu degeaba se spune că oricât ai povesti cel mai bine e să păşeşti singur pe locul din care ne întrupăm, mai mulţi sau mai puţini, împrumutând din curătenia lui.


...


Nimic nu este mai uşor decât să înşeli un om cinstit. El va crede mereu în puritatea sufletească şi buna intenţie a celui în faţă căruia se găseşte, pentru că aşa a fost învăţat de mic şi a crescut cu frică de Dumnezeu.