codlOctavian Paler spunea că „a iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi”, iar Florin Codleanu încearcă să eclateze prin volumul „Gânduri în șoaptă”, apărut în 2022, la Editura „eCreator”, din Baia Mare (în Colecția Poesis).
Un romantic incurabil, autorul, un trubadur al iubirii, adună sentimente frumoase, pline de gingășie și dăruire, pe care le oferă în maniera clasică a versificației, cititorilor, impresionând prin ușurința succedării stihurilor.
În orice anotimp, înfășurat într-o „Mantie de gânduri” („Munți și conuri sfinte se jertfesc degeaba, / Brazilor le cade ceață grea pe frunți, / Noi în toiul iernii răscolim zăpada, / De-am găsi iar fragii când umblam desculți // Lasă-mi semn la poartă de-ți va ninge părul / Tot în locul unde triști ne-am sărutat / Și ascultă-mi gândul, simte adevărul, / Căci în veacul ăsta ne-am tot așteptat /... / Tot mai strâng amurgul într-o palmă veche / Unde cresc emoții prin livezi de timp / Și ne văd, iubito, deseori pereche / Piatră lângă piatră, zeii din Olimp.”) nu pregetă să își cânte focul ce îi străbate inima și sufletul.
Cu un suflet încarcerat în iubire, Florin Codleanu creează tablou după tablou, proiectând iubirea în orice moment al zilei, în orice anotimp, oferindu-i tușe luminoase, neumbrite, poate doar uneori de o ușoară nostalgie după o iubire pierdută sau după trecerea efemeră a timpului care ia în tăvălugul lui sentimente minunate, estompându-le ușor sau înrămându-le în poza de final.


Considerând că „Timpul mi-e duhovnic” („barba îmi albește, / Inima îmi spune să iubesc din nou, / Însă viața asta veșnic se grăbește / Pe fundal de ceruri ca un lung ecou. // Dar iubesc cu teamă tot ce-atinge vântul, / Mă iubesc pe mine și pe Dumnezeu, / Pot iubi și iarba, pot iubi pământul / Unde și eu, Doamne, voi dormi mereu”), Florin Codleanu percepe curgerea acestuia ca pe o modalitate de cunoaștere, autocunoaștere și de înțelepțire.
Trăind și viețuind în iubire („Trăiesc pentru a te iubi cum te-am iubit întotdeauna, / Iubesc și toamnele târzii, iubesc și soarele și luna... / Și totuși dacă nu mă crezi îți las în scris un fel de viață / În care versul ai fost tu, prin vânt, prin ploaie ori prin ceață” – Trăiesc), viața este percepută ca un adevăr cât se poate de palpabil, o certitudine a împlinirii sale ca om („Astăzi o ulcică plină cu sfială / O revărs în neanturi și devin curat, / Nu pot da tributuri, sorții socoteală, / Nu pot fi săracul, cum nici împărat./ ... / Ninge peste codri cu zăpezi de ceară, / Peste mine ninge cu zăpezi de dor, / Sufletul mă-ndeamnă ca odinioară, / Inima mă poartă într-un veșnic dor.”  – Din adânc oftat).
La Florin Codleanu iubirea pornește dintr-un particular personal, dobândind proporții cosmice, transferând-o în univers. Trăirilor sale îi sunt părtașe toate elementele naturii care participă afectiv la emoțiile încercate de protagonist, creând un întreg macrocosmos de iubire.
Totul e personificat, totul simte, natura e în fină concordanță cu starea celui care așterne „șoaptele de gânduri” („Neprețuite șoapte de iubire / Ți-aș spune, draga mea, în luna mai, / Nesăbuite gânduri dau de știre / Că florile nici astăzi nu au grai. // Ele vorbesc prin dulcea lor mireasmă / Tu îmi vorbești, iubito, din priviri / Și ți le dau pe toate numai ție, / să împletești un vis cu amintiri.” – flori de mai) cu oscilațiile între speranță și ușoară dezamăgire, întru tot plin de lumină.
Iubita reală, proiecție sau vis este unică, minunată, cea mai cea iubită, aceea care poate să ofere atât liniștea cât și neliniștea îndrăgostitului („Îți reconstitui trupul din lumină / Când peste tot e beznă și prăpăd, / Să-mi fii tu leac, mereu să fii senină / Așa cum eu adeseori te văd. / Mă dărui nopții singur să te cheme / Din absolutul inocent al firii, / Căci peste tot miroase a poeme, / Iar noi, plurali, să ne jucăm de-a mirii.” – Un fir de dor).
Constituit oarecum antinomic (noapte – zi, întuneric – lumină, primăvară – iarnă, depărtare – apropiere, etc.) volumul surprinde prin lejeritatea câmpurilor semantice folosite (natură, sentimente), toate având rolul de participant efluent în discursul liric.
Dorința de viață, de a scrie, de a fi parte din romanță îl face pe Florin Codleanu să nu renunțe, să continue, să rămână ancorat pentru acest mereu efemer în poziția de iubit („De n-aș fi strâns atâta dor în mine / Ce simplu mi-ar fi fost să mai trăiesc, / Când liniștirea nopților senine / Mî-ndeamnă tot mai mult să te iubesc”) al acelei enigmatice femei cu care întregește sfera de dor sau care, îndepărtată, îi trezește vii amintiri bărbatului îndrăgostit („Ce amurg de viață vom avea, iubito, / Despărțiți de vreme și de-un munte nins? / Tu vei fi femeia focului când geme, / Eu, abia cenușă din jeratic stins.” – Amurg).
Călăuzit de Dumnezeu și de iubire, autorul speră, scrie, învață să trăiască în fiecare anotimp al naturii, și al vieții („Speranțele devin tot mai deșarte, / Și greul meu devine tot mai greu, / Privirile ne sunt așa departe... / Încât l-au întâlnit pe Dumnezeu.” – Gând VIII).
Iubita ia diferite înfățișări, elementele feminine ale naturii fiind personificate, luând forma și trăirile iubitei văzută ca luna de pe cer (simbol al romanticului, unicitatea, visul, reveria): „În mintea mea rămâi întotdeauna / Un fruct necopt, aproape interzis, / Frumoasă ca în apogeuri luna / Eu te-am trăit în viață și în vis.” (În mintea mea).
Stând sub inefabilul semn eminescian, cu anumite influențe păunesciene sau coșbuciene, rime simple (încrucișate, împerecheate) volumul are savoare și drăgălășenie, Florin Codleanu reușind să realizeze versuri pline de muzicalitate, care, contrar aparențelor elegiace, sunt luminoase, pastelate, pline de speranță.
„Când iubim, întotdeauna ne străduim să devenim mai buni. Când ne străduim să devenim mai buni decât suntem, totul în jurul nostru devine mai bun”, spunea Paulo Coelho, iar prin „șoaptele de gânduri”, autorul volumului s-a ridicat către lumina sufletului și mai mult.