brs(…)Acesta nu mai așteptă încă un semn și începu să fredoneze un cântec deocheat.
Toți preluară refrenul și începură să cânte din tot sufletul. Se descărcau de tensiunea acumulată în ultima vreme. Au intrat în imensa tabără, călărind pe lângă corturi, căruțe și printre rândurile de răzeși și oșteni care se trezeau și plecau către îndeplinirea datoriilor. Ușor, oamenii îi recunoscură și zvonul sosirii în tabără a căpitanului și a oamenilor săi se răspândi ca fulgerul. Bucuria lor era molipsitoare, iar notorietatea căpitanului făcu ca această stare să fie transmisă întregii tabere. La urma urmei, câștigaseră o bătălie care avea să facă valuri de-a lungul lumii și de-a lungul timpului. În întâmpinarea steagului sosiră trei călăreți.
—Salut, frate! Îmi pare bine să te văd sănătos!
Tânărul spătar Mihai apăsă cuvântul „sănătos” și-i aruncă o privire scurtă lui Olea. Acesta aplecă ușor capul, dând de înțeles că totul e în ordine.
—Noroc! răspunse scurt Andrei la salutul fratelui mai mare. Te-a trimis Piticu’ să vezi dacă mă țin în șa și să nu-l fac de rușine în fața sfatului?


—Într-o zi ai să plătești pentru porecla dată lui Vodă. Și nu vei plăti doar tu!
Așa că termină! Ce-a fost nu mai poți îndrepta!
—Mult vă mai place să lingeți orgoliul piticaniei!
—După întâlnirea cu Vodă, ne așteaptă tata în cort la el! Mai discutăm de lins
acolo! Vezi că mama ne așteaptă peste trei zile acasă. Stăpânește-te până atunci.
Nici ea nu mai are răbdare cu tine.
—Ea și surorile noastre sunt singurele persoane de pe fața pământului cărora
le dau socoteală!
Tăcură amândoi și înaintară către tabăra lui Vodă. Călăreau alături, iar oamenii
îi priveau cu mândrie. Erau printre cei mai buni oșteni ai țării, ca, de altfel, toți
cei din neamul lor.(…)

*
(…) Intră în casă, iar scena văzută îl făcu să zâmbească  cu gura până la urechi.
Mihai stătea în picioare în colț, cu capul plecat, dar radiind de bucurie. Tatăl său
stătea așezat pe jilțul de lângă șemineu, cu ochii mijiți, mustăcind pe sub mustața
albă, cu privirea senină și o mină satisfăcută. Doar mama sa stătea, se plimba
dintr-un colț în altul, îmbujorată, ceea ce o întinerea, vorbind întruna:
—Unde s-a mai pomenit așa ceva, oameni buni? Propriul tău copil, sânge din
sângele tău, pentru care nu dormi nopțile, pentru care duci grija războaielor fără
sfârșit, să țină ascuns faptul că se însoară? Unde s-a mai pomenit în Țara Moldovei
să te însori fără ca părinții tăi să o cunoască pe femeia pe care le-o aduci în casă?
Ce fel de casă de oameni întregi la minte sunt ăia în care îți lași fata fără să fie
pețită? Sau se bucură că au scăpat de ea și vor să ajungă la bucatele domniei
datorită Comăneștilor?
—Ba, mamă! E casă de oameni vrednici și gospodari!
—Ia uite cine vorbește! Tu ce știi? Ești ultimul care ar trebui să se bage în
vorba noastră! Remarca îl duru pe Andrei, dar înțelese că mama sa dădea drumul
neliniștilor adunate în ultimul an, așa că trecu repede peste și adăugă:
—Știu mamă că e motiv de bucurie! Iar în neliniștea acestor timpuri, oamenii
au nevoie și de dragoste!
Se uită la fratele său cu drag, îi făcu cu ochiul și semn discret să iasă.
—Să nu-mi spui că tu știai ceva și nu mi-ai spus? Ce fel de suflete mă
înconjoară? Eu le trăiesc spaimele și grijile, mă ofilesc de dorul lor și ei nu pot
avea, atunci când stau, puțină milă de un suflet încărcat de neguri?
—Nu știu nimic, doar am bănuit că mutu’ coace ceva! (…)
*
(…) Luat de gândurile lui, nici nu a văzut când a ajuns la Suceava. Ilinca și Voichița?
Oare Ilinca să fie cuiul care să-i aline sufletul? O văzuse de două ori și purtase o
discuție cu Sofia. Cum poate atât lucru să stingă vara de foc dintre el și Voichița?
Simțea cum îi clocotește sângele. Trebuia să vorbească și cu tâmpitul ăla de
Codrin, să vadă ce i-a spus Ilincăi. De când îi păsa ce spune cineva despre el?
Salutul gărzii îl trezi la realitate. Intră în târg ziua în amiaza mare, când era forfota
mai mare. Dar nu se duse către ai săi. Prima oprire o făcu pe ulița armenească, la
poarta poate celui mai frumos conac din centrul Sucevei. Descălecă și bătu la
poartă. Imediat aceasta se deschise și intră într-o curte mare, pietruită și plină cu
bolte de trandafiri. Iar trandafiri? Un slujitor îl întâmpină cu zâmbetul pe buze.
—Bine ai venit, căpitane Andrei!
—Salut. Îl recunoscu, dar nu știa cum îl mai cheamă. Fusese împreună cu el
cu ultima caravană comandată de stăpânul său.
—Mircea, căpitane!
—Așa. Da, Mircea... gata, mi-am adus aminte. Am înțeles că stăpâna ta are o
vorbă cu mine!
—Da, greu mai dă lumea de tine, căpitane! se auzi din cerdacul conacului.
De cum auzise poarta deschizându-se și pe Mircea vorbind în curte, știa că
oaspetele său mult-așteptat sosi.
—Te rog, poftește sus. Mircea, dă tu poruncile pentru cele de cuviință.
Aflată în umbra cerdacului și în direcția soarelui, Andrei nu o putu zări ca
lumea. Se întâlniseră doar de două ori și nu-și aducea aminte bine de ea. Auzise
unele vorbe, dar nu-i stătuse mintea la ele. Acum, urcând scările, își aduse aminte
acele bârfe și se pare că erau adevărate. „Mda. Uite o bucată pe cinste!” Într-o
rochie lungă, ușoară de vară, de culoare galbenă, care nu se zgârcise la decolteu
și cu un păr castaniu roșcat lăsat liber, gazda îl întâmpină cu un zâmbet ce ar fi
topit orice suflet de bărbat. Andrei însă simți în aer pericolul. Brusc, toate simțurile
erau la maximum. Ajuns sus, făcu o reverență după moda leșească și strânse
mâna pe care Svetlana o întinse pentru a fi sărutată. „Bine, căpitane! Deci ești atât
de sălbatic pe cât se spune. Vedem noi!” (…)

*

(…) —Să nu-mi spui că la Dunăre a fost mâna lui!?
Toma dădu din cap. Uite că primi un răspuns. Trebui să mai știe cum. Avea o
bănuială.
—Și pe unde a plecat, zilele astea? O fi pe la moșie? E vremea culesului, nu!
—Nu cred! Din când în când, dispare și nimeni nu știe pe unde e! În aceste
perioade, unii l-au văzut trecând ba spre Brașov, ba spre Brăila. Însă eu nu cred
nici una, nici alta.
—De ce?
—De când are de-a face cu voi și mai ales cu familia Coman, e ca șarpele,
intră în pământ și nu știi când apare.
Se așternu liniște din nou. Nu știa ce mai putea afla. Desigur, mai scotea ceva
de la el, dar nu lucruri folositoare pentru el. Poate, dacă era taică-su, îl mai
descosea. Nu mai avea timp de pierdut. Stolnicul îngheță. Știa că Andrei îl judeca.
Trebuia să-i mai dea ceva ca să-și crească șansele ca pedeapsa să nu fie cea mare.
—Am o bănuială unde dispare! Undeva pe lângă Crăciuna. Dar mai exact nu
știu. Andrei îl privi lung. Apoi se uită la soția sa. Stolnicul îngheță. Andrei avea
reputația unui om educat, dar când era în luptă, era diavolul.
—Soția ta e ceva rudă cu boier Gruia din părțile Bourenilor din Moldova?!
—Da, sunt un fel de verișoare! Mamele lor sunt surori vitrege!
—Uite, Tomo! De două ori ai fost miluit de noi! Nu ți-a fost rău, dar ai preferat
să-ți bați joc de omenia noastră și de ajutorul primit. Îți mai acord ultima șansă
să-ți speli rușinea pe care o arunci asupra neamului tău. Copiii tăi nu merită să
poarte stigmatul părintelui lor. Dar ca să nu uiți și să-ți aduni gândurile care sper
să te aducă pe calea cea bună, am să-ți tai degetul mare de la mâna dreaptă. Să nu
mai poți ridica sabia asupra binefăcătorilor tăi. Dacă nu vii pe drumul cel bun, a
doua oară, și tu, și drăgălașa ta soție veți plăti prețul corect.
Nici nu apucă să spună ceva, că Roată îl prinse, iar Andrei îi tăie degetul. (…)

*
(…) Tot ce i se întâmplase anul acesta era făcut să-l ducă spre o altă viață. Când a venit Gedik și
l-a scos din surghiun, a simțit uimire. Când s-a întâlnit cu padișahul și a aflat ce
misiune are, a simțit neliniște. Când a trecut Dunărea, avea în față doar ochii lui
Gevher și simțea că lasă ceva în urmă. A crezut că doar se rupe de dragostea lui.
Însă când a ajuns în vârful muntelui trecând spre Brașov, a înțeles că e mai mult
de atât. Atunci țipase. Apoi tot ce făcuse în acea vară fusese să înțeleagă care e
rostul a tot ce se întâmplă. Acum îl aflase. Se aplecă și o sărută pe frunte pe
femeia frumoasă din fața lui. Stanca era înmărmurită. Apoi se ridică și se duse
către bărbatul mai în vârstă din colț. Abia atunci observă că nu era atât de bătrân,
că avea doar părul alb.
Îl îmbrățișă și sesiză puterea brațelor bărbatului din fața sa. Amândoi se
îndreptară spre Stanca. Se așezară de o parte și de alta a lui, iar întrebările începură
să curgă. Acum va trebui să înțeleagă care e adevărul și să se obișnuiască și că
avea și el o familie. Chipul lui Liesl îi apăru în fața ochilor. Simțea speranța.(…)

*
(…)Baiazid îi făcu un semn. Diavolul negru era pe malul celălalt mergând la pas.
Deja oamenii lui își învățară lecția. Se duse vorba în spate și toți se pregăteau.
Totul se oprise, iar de dincolo de albie, curajosul oștean descălecă și începu să
râdă. Observă și el pregătirile lor. Făcu un semn și doi arcași își pregătiră săgețile.
Ca un fulger, moldoveanul apucă arcul de la șa și cu o precizie uluitoare îi omorî
pe cei doi. Mahomed rămase uimit. Nu trase  în el. Moldoveanul se urcă în șa,
le făcu din mână și dispăru râzând. Încă era șocat. Soliman și celelalte pașale
dădeau porunci aspre. Primii oșteni coborâră în albie. De undeva din față, din
pământ răsări o linie de arcași. Ploaia de săgeți căzu în mijlocul văii. Nu scăpară
nici un sfert din ei. Iar cei care apucau să ajungă dincolo erau ținte ușoare.
Oamenii lui traversau acum prin alte părți. Cum urcau pe mal, erau întâmpinați,
fiecare, de altă linie de arcași. Asta făcea ca el să ocolească mai mult. Pierdea
timp. Dădu poruncă muntenilor să treacă linia. Un boier comentă și imediat
Baiazid îi înfipse sabia în gât. Laiotă coborî ochii neputincios. Lupta arcașilor
dură puțin peste jumătate de ceas. Rămăseseră fără săgeți. Decise să facă tabără
dincolo de râpă. Trebui să schimbe planul. Altfel, trecea vara și el nu mai ajungea
la Suceava.
—Bine, băieți!
—De ce n-ai tras în el, Andrei? întrebă Mihnea Clopoțel.
—Pentru că nu a venit momentul! Nu rezolvam nimic! Avea cine să-i ia locul!
—Deveneai sfânt pentru creștinătate! continuă Mihnea.
—Băi, Mihnea, vezi tu popi și babe care să se închine la un sfânt ca mine? (…)

*
(…)Andrei zâmbi și dădu din cap că da.
—Oricum, Măria Ta, până atunci am două rugăminți! Una, de Bobotează
pregătim jurământul lui Dan, iar apoi dă-i o mie de umbre să ia Crăciuna, pentru
a-și dovedi credința!
—De acord!
—A doua. De Sf. Dumitru ești invitat la nunta Smarandei cu pârcălabul Vasile!
—Cum, deja nuntă? Se însoară Vasile și eu nu știu? Păi și cu doliul?
—Măria Ta, nunta a fost juruită de tata și ne-a poruncit ca, indiferent ce va fi,
să o ținem!
—Am de purtat eu vreo două vorbe cu acest pârcălab! spuse zâmbind Vodă.
Cam des nesocotește poruncile! Atunci să fie într-un ceas bun! Casă de piatră!
Vom da curs și celei de-a doua rugăminți, logofete Andrei!
Tăutu zâmbi mulțumit, dând ușor din cap. Răsplătea astfel prietenia lui Ion și
își asigurase sprijinul unui om dintr-o bucată.(…)