Demersul profesorului Valentin Lupea este unul cât se poate de reparatoriu, Ioan Alexandru Lapedatu și Vasile Ranta Buticescu fiind doi dintre cei mai nedreptățiți scriitori transilvăneni, ambii arhitecți ai nuvelisticii istorice de aici, ambii condeieri de seamă și spirite înflăcărate.
Cartea de față ridică fericit vălul istoriei și îi evidențiază pe cei doi mari înaintași îndeosebi prin faptul că îi scoate de sub tipica umbrelă a amiciției cu Iosif Vulcan și Mihai Eminescu, demers minimalist și superficial pentru alți literați ce s-au mai aplecat asupra operei acestora.
Valentin Lupea îl pune pe Ioan Alexandru Lapedatu sub lupa atenției largului public, propune o personalitate complexă – poet, prozator, dramaturg și curajos ziarist al vremilor tulburi – și subliniază riscul la care s-a expus constant pentru simplul fapt că acesta nu a abdicat de la propriile viziuni și principii, adesea fiind prigonit pentru curajul său de-a fi el însuși.

Subiect de analiză fiind Ioan Alexandru Lapedatu nu este dezvăluit într-o ferventă și efervescentă viețuire creatoare, implicarea lui în tot și în toate garantând un mare destin.
Stingerea sa prematură devine și ea îndelung vorbitoare, inevitabile fiind întrebările legate de ce ar fi putut fi, însemna și deveni această flacără a simții românești în vremurile opresiunii maghiare, chiar în timpul în care apăreau primele manifestări curate de românism în presa și-n creațiile vremii.
Lucrarea de față a profesorului Valentin Lupea crește-n valoare datorită răbdării și îndelungatelor studii, datorită atentei sale aplecări asupra unui destin marcant al unor vremuri de pionierat într-o Transilvanie ce abia începea să-și adulmece viziunea națională.