Gânditor, reflexiv, dar activ în universul său liric interior, ca orice artist care a dat naștere unor opere folosindu-și nu numai uneltele specifice, ci și înțelepciunea vârstei înaintate („sculptor bătrân”), un romantic iubitor al stărilor onirice, poetul FLORIN CODLEANU are drept țel poezia cu tot ceea ce înseamnă ea, de la vers și strofă la creatorul însuși, convins că scrierile sale vor dăinui veșnic și vor fi păstrate ca atare de posteritate: „Sculptez zilnic, câte o filă de care mă bucur și e/ frumos…/ Dălțile îmi stau la îndemână mereu precum unui/ sculptor bătrân./ Și încă pot visa, iar asta mă ține treaz în lumea viselor/ de unde scriu ce nu va muri niciodată./ Poezia, versul, strofa … poetul” („Tăcerea lacrimilor”).
Pornind de la aceste concepții de viață și de creație, ne putem explica portofoliul liric al lui Florin Codleanu, întregit de cele opt volume publicate în perioada 2016-2021 și de cele patru antologii la care a colaborat în aceiași opt ani.
În majoritate, versurile lui Florin Codleanu au, ca tematică, iubirea, ca sentiment originar al vieții și al unirii destinelor unor suflete pereche, timpul cu trecerea lui implacabilă perceput doar între momentul nașterii și cel al extincției, perioadă în care îți poate deveni prieten, însăși viața sub toate manifestările ei trăite între realitate și vis, ca să nu mai vorbim despre rolul poeziei și rostul poetului în întreaga noastră existență.
Toate aceste teme, realizate prin cele mai diverse motive literare dintre care nu lipsesc florile, pădurea, copacii, ploaia, cromatica, anotimpurile și multe altele la fel de semnificative, se regăsesc cu asupra de măsură și în volumul pe care ni-l oferă poetul de această dată, „Gânduri în șoaptă” (Editura „eCreator”, Baia Mare, Colecția POESIS, 2022), în care abundă meditația, cugetarea, reveria, întrebările existențiale, având scopul de a revela gânduri și idei despre viață, despre existența umană cu tot ceea ce înseamnă ea, cu bune și rele, cu bucurii și tristeți, cu împliniri și idealuri, toate fiind rodul trudei unui poet atins de aripa îngerului divin și dăruit cu talent și măiestrie artistică, un poet care folosește un limbaj de excepție în „dulcele stil clasic”, rămânând un adept al versificației clasice.
Timpul, sub imperiul căruia își trăiește întreaga existență („Însă viața asta veșnic se grăbește/ Pe fundal de ceruri ca un lung ecou”), îi produce eului liric o stare de nostalgie prin scurgerea lui inexorabilă („Asta mi-e dorința timpului nostalgic/ Care fără milă repede-a trecut”), lăsându-l să-și trăiască singurătatea fiind părăsit de „ochii unui înger” căruia îi simte lipsa („Îmi aduce-aminte cât îmi mai lipsești”) și către care se îndreaptă, cu toată forța lor, dorul și întreaga tristețe care îi apasă sufletul („Și mă văd acum trist și enigmatic/ Culegând doar dorul și al tău sărut”). Totuși, timpul îi este aproape, căci „mi-e duhovnic”, sfătuindu-l cu întreaga sa înțelepciune mai mult decât milenară și ajutându-l să depășească obstacolele inerente într-o viață de om, ceea ce înseamnă că nu a trecut chiar în zadar, fiindcă „în valiza vieții am păstrat de toate/ lucruri mici, frumoase, toate le-am păstrat” (Timpul mi-e duhovnic).
Pentru eul liric, unitatea de măsură a timpului este anotimpul, dintre cele patru ale anului el preferând toamna cu dubla ei semnificație, ca perioadă fizică temporală sau ca un anumit moment al existenței. Văzând-o ca parte ultimă a vieții, simte cum „amurgul clipelor de ieri îmi bate iar la poartă” și îi naște în suflet îndoiala, dar și sentimentul de împăcare cu întregul și firescul curs al vieții simțind că „să îi deschid ar fi târziu, e timpul de uitare” (De-ai ști). Constatând că în viață „acum s-a făcut aproape toamnă,/ iar liniștea în valuri m-a găsit”, amintirea iubitei își are locul ei în sufletul său, fiind convins că „timpul te va face/ să dăinuiești etern prin versul meu” (În amurgit). O a doua semnificație a toamnei este cea a anotimpului natural cu „frunze-ngălbenite”, cu „zbucium și tumult”, cu „frunze moarte”, toate aceste manifestări fiind primite într-o stare de vis, de nostalgie provocată de iubirea pierdută: „Privesc tăcut cum plouă, cum păsările pleacă,/ În gând mai am doar visul, iar ploaia o ascult/ Cum plânge în surdină în nostalgii săracă,/ Încearcă să mă uiți, eu te-am uitat demult” (Gând I). Dar primăvara, ca anotimp al renașterii, îi aduce în suflet optimism, încredere în viitor, fiindcă ea, primăvara, înseamnă o stare de bine și va fi întotdeauna primită cu multă căldură în suflet: „Pedeapsa-mi va fi una și lungă cât e viața,/ Tandemul meu cu tine în versuri îl trăiesc,/ Cu palma ta fierbinte și azi îmi mângâi fața,/ Cu chipul tău în minte de veacuri mă trezesc” (Pastel de primăvară).
Dragostea, ca sentiment dătător de viață, ca sentiment de strânsă legătură între oameni, ca sentiment al evlaviei și al credinței în Dumnezeu, recunoscând sincer că „am fost un om cu dragoste de toate/ și frică am avut de Dumnezeu/ am încercat să fiu fără păcate”, i-a fost un principiu al existenței trăite în mijlocul naturii la fel de mult iubite pentru toate „potecile spre munte și pădurea,/ culoarea cerului la amurgit”, cu „un suflet cald și plin de răni adânci” (Testament), recunoscător că „timpul și pădurea m-au ținut în brațe,/ cerul și pământul m-au crescut în sân” ca niște adevărate „santinele aspre, vechi soldați de soi” (Timpul și pădurea).
Ca sentiment erotic, iubirea umple sufletul acestui solitar și neîmpăcat îndrăgostit, ființa iubită fiind acea frumusețe care i-a umplut inima și sufletul de dor și de dorința de a o avea alături, acum mulțumindu-se doar prin a o cânta în versurile sale: „Cuvintele se nasc din culpa vieții/ Și nu cunosc vreo cale de a sta/ Fără să scriu în fapta dimineții/ Despre iubiri sau despre muza mea” (Gând IV).
Pentru poetul trăind plenar sentimentul de dragoste pentru iubită, văzută ca muza sa (laitmotiv prezent în foarte multe poeme), închipuindu-și-o cumva ca pe o ursitoare căreia îi datorează calitatea sa de poet („Eu m-am născut bolnav de poezie/ Și am să mor bolnav cândva, de dor”), acea Erato care îl însoțește cu lira sa, ca un imbold al creației („Trăiesc pentru a te iubi cum te-am iubit întotdeauna”), căci, în poezia creată de el, „versul ai fost tu” și va rămâne „aceeași muză, o zi cu două dimineți” (Trăiesc), sub influența căreia, în mintea poetului, „dorințele au devenit văpăi,/ arzând mocnit în fiecare noapte”, din trupul închipuit și din sufletul acestei vestale a lui Apollo provenind grația și talentul, iar acestea „s-au transformat în mii și mii de șoapte” (O muză). Față de iubita-muză are numai cuvinte de dragoste și de gratitudine, trăind sentimentul că este „un glas divin ce îl aud aievea”, cu ajutorul căruia „am plămădit atâtea chipuri reci”, fiindcă „în cuget ți-am văzut seninătatea,/ o modestie demnă de respect” și ea, „muza ce eu veșnic o aștept”, îi aduce în vârful condeiului și în suflet „versul, liniștirea…” (Poveste) și, mai ales, acei „fiori adânci” care îl fac să trăiască „momente pline” de lirism, legătura dintre ei fiind indestructibilă „când te iubesc cum se iubește” și „nimeni n-ar putea desface iubirea noastră de apoi…” (Când te iubesc).
Pentru că simte și trăiește cu convingere că „eu m-am născut bolnav de poezie”, creatorul liric știe că, în operele sale, „cuvintele se nasc din culpa vieții” și, tocmai de aceea, în ele își va materializa toate ideile privitoare la propria existență, oferindu-le cu sinceritate și deschidere cititorului, iar, pentru a-și îndeplini acest vis, nimic nu-i va apărea în cale și nu va sta nicicând „fără să scriu în fapta dimineții/ despre iubiri sau despre muza mea” (Gând IV). Tot poetul se autodefinește, afirmându-și menirea: „Sunt unicul pian al firii/ Ce te-a iubit întâmplător/ Și ți-a cântat mereu iubirea/ În rime, strofe, poezii” (De mă întrebi), punând în versurile sale dragoste, sensibilitate, bucurie, tristețe și întregul suflet („Ai rupt bucăți din tine pentru lume/ Și tot bucăți din tine pentru o ea”), ca un cavaler al luptei în numele Frumosului, în numele Artei („În lumea ta descrisă în cuvinte/ Te-ai bucurat de tot ce e frumos”), flacăra versurilor fiind cea care arde veșnic în numele vieții când „așterni pe foi al nopții tale gând/ de la apus și până dimineață” (Poetule), sub auspiciile generoase ale muzei pe care o nemurește în poemele sale: „Iubesc să știu că timpul te va face/ Să dăinuiești etern prin versul meu” (În amurgit).
Așadar, reflecțiile filosofice, meditația, interogațiile retorice, reveria, limbajul metaforic (uneori chiar ermetic bazat pe anumite simboluri), respectul pentru prozodia tradițională, abordarea unei game extrem de variate de teme și motive literare, iată principalele caracteristici ale liricii lui Florin Codleanu realizate cu măiestrie artistică, volumul de față constituindu-se într-o nouă și valoroasă treaptă a carierei sale literare.