gValsul plecării cocorilor

Gonind neputința din aripi de nea,
Vâslind în noianul de pete pe boltă,
Cocori, ocolind strop din vremea cea rea,
Se duc spre niciunde, făr-gram de revoltă.

Și sorb din sclipirile febrei de ieri,
În pene-și adună spectacolul silei,
Căci lungă e calea spre noi primăveri,
Nădejde-i amiaza din amfora milei.



Ea, vara, li-i tată, ales giuvaier,
Ce-și scaldă odrasle în cofa iubirii,
Punându-le, -apoi, prețios colier,
Dovadă-a nobleței și a stăpânirii.

Dar vine răstimp când și păsări în cânt
Se lasă-amorțite în mrejele brumei,
Și-atunce cocorii, planând spre pământ,
Se-ndreaptă spre larguri, în bocetul spumei.

Și-adună copiii ades rătăciți,
Valsând în tristețe și lan de durere,
Că-aici, unde-au fost, s-au simțit mult iubiți,
Azi ploaia-i aruncă spre îngenunchere.

În rugul de-adio se prind rotocol,
Predând tron de ceruri, doar umbra rămâne;
Cu ciocul, răstindu-se, -și pleacă spre sol
Speranța-ntr-o caldă fărâmă de mâine.

Gonind slăbiciunea din lira de cord,
Robuști, își pictează plecarea-n mari cete;
Și-mprăștie capii puternici la bord,
Lăsându-și o lume să-noate-n regrete.

În palma toamnei

Din perla scoicii tale, vară dusă,
Am tot cărat noian de febră-n gând
Și zbor sublim de fluturi, foame-apusă
De zumzetul poienii subjugând.

Se clatină în sân de dor tăcerea
Răbdare nu e, vară, încă-un an
Să-nșir pe struna sorții doar plăcerea
Culeasă din tot aburul cel van.

Doar trena încă caldă a iubirii
Înmoaie stăpânirea toamnei reci;
Doar pentru ea mai sunt vii trandafirii
Și se-umple râu cu albiile-i seci.

De-ar fi să-ți duci iubirea la măsură,
Să-i țeși dantele, spre-a n-o pierde-n veac,
Ai sta doar în a dragostei trăsură,
Căci drag de tot ți-e hrană, dar și leac.

La poarta împlinirii vrând să-ajungă
Ai tăi pași rupți din cordul dogorind,
Preaferici-vor ploi venind să ungă
Al patimilor vas, umplut cu jind.

Mlădițe din petale asfințite
Renasc în ochii tăi de-ndrăgostit,
Și strune de lăută, doar iubite,
 Se zvârcolesc intens. Iar restu-i mit.

Și-acum, când toamna zburdă pe cărare,
Zdrobind destinul verii, -n lung și-n lat,
Și pustniciri-ți sunt vas cu dezmierdare:
Prin negru, albu-i cast, imaculat.