gToamna-mbrățișărilor fugare

Dintre toate ce-s în lume, zăvorâte-n anotimpuri,
Mai profund și decât luna e al ei mister;
Ar putea să dea pe față, oare, mirul ăstor timpuri
Taina clipelor fugare, cu miros de cer?

S-ar încumeta să spună vreun regret smerită gură,
Când doar tămâierea toamnei ne sfințește iar?
Bruma fin ne-mbrățișează, ca și slova din Scriptură,
Și, izbită, -nsămânțează-n noi al vieții har.



Gânduri coapte se înfruptă din sclipiri de piruete,
Scrumul despărțirii crunte de cocori plecați
Îți sugrumă așteptarea, pironită-n siluete
Ale pomilor făr-haină și de vânt secați.

Cui i-e pasă că morminte s-au înghesuit în mreaja
Căutării de verdeață și de albe flori,
Când și ciorile-nghețate s-au sleit, lăsat-au straja
Și-au fugit? În miezul toamnei, nu vrei nici să mori!

Anateme asumate își iau frunzele virgine,
Curcubeie-și cântă valsul strângerii de mâini
Cu potop de ploi cernute, ce-și doresc a fi regine
Pe ogoarele ascunse-n miezuri dulci de pâini.

În zadar vin cârduri triste de-orătănii, toate ude,
Nu le-ascultă nimeni păsul, toate-ncet se trec;
Printre zidurile bolții, nici tăcerea nu le-aude,
Disperat cerșesc scăpare, ca dintr-un înec.

Mai ieri, parcă fost-au multe elixirul blând al vieții,
Azi se bat cu ciob de soare toate, într-un glas,
N-a rămas nici în biet suflet, decât spinii și scaieții,
Și un pic de duioșie încă-a mai rămas.

Și iubirea între oameni a-nceput, domol, să scadă;
Tălpile rămase goale, fără de nisip,
Îl aduc la porți de-apusuri: muritor rămas doar pradă
A mâhnirilor încinse-n lava-i de pe chip.

Neputința îl subjugă și-l aruncă-n dans, ce-i curmă
Scâncetul, târându-i pașii în târziu amurg.
Doar bătăile bolnave ale pulsului sunt urmă
Pe răzorul unde anii în neștire curg.

Fiecare-ar vrea să plece, dar nu știe unde-anume,
Doar să simtă iar elanul din îmbrățișări
Cu inși doldora de suflet sau, poate, cu-ntreaga lume,
Doar să poată-urca cu bine ale toamnei scări.

Nu-i de-ajuns să-ți plângi păcatul și timid să-alegi să sângeri
Pe aleile mănoase, ci e mai presus
Să așterni strânsoarea mâinii și peste aripi de îngeri,
Să fii rege-n seara vieții, nu un biet supus.

Și să lași durerea-ți oarbă-n lanțul vremii să se-ngroape,
Ca-n baladele iertării, scrise-n dezrobiri;
Să iei tremurânde brațe și să le aduci aproape,
Dintr-o nebunie-a toamnei, să naști mari iubiri!