Absolvent al Filologiei clujene, profesor gradul I de limba și literatura română, Valentin Lupea și-a dedicat întreaga viață activității didactice, cu vocație și abnegație, obținând rezultate dintre cele mai bune în procesul de predare-învățare-evaluare, din moment ce, nu numai că a fost învestit cu funcții de conducere în învățământul mureșean (director de școală și director coordonator), ci a și fost recompensat cu titlul de Profesor Evidențiat.
Deși destul de târziu, după ce trecuse în rândul sexagenarilor, Valentin Lupea își finalizează (în calitate de coautor) cercetările privind istoria, geografia, economia, cultura, arta și viața locuitorilor din Bahnea mureșeană, publicând, „Studiul monografic al comunei Bahnea” (Editura Ambasador, Târgu-Mureș) în 2009, an care constituie un moment de cotitură în preocupările sale extrașcolare, profesorul descoperind în propriul sine interesul pentru cercetarea fenomenului cultural și literar, preponderent transilvănean, începând o colaborare intensivă cu reviste de profil, mai ales on-line, mult mai frecventă și mai evidentă începând cu anul 2021, cu deosebire în publicațiile „eCreator”, coordonate de poetul, publicistul și editorul Ioan Romeo Roșiianu, care i-a deschis larg ferestrele afirmării, mai ales în calitate de istoric și critic literar.
Așa se explică, în 2022, apariția volumului „De pe Târnave. Ion Breazu. Repere biobibliografice (1901-1958)” în colecția CRITICĂ a Editurii „eCreator” din Baia Mare, la origine fiind o parte din lucrarea sa de gradul I, în care Valentin Lupea evocă activitatea fostului său profesor, personalitate marcantă a științei, cercetării și învățământului transilvănean din prima jumătate a secolului al XX-lea, utilizând o bibliografie generoasă din care a reușit să scoată în evidență rolul indeniabil al acestuia în revelarea istoriei culturale și literare românești.
Nu putem trece cu vederea prezența, aproape zilnică, în „paginile” revistei on-line a aceleiași edituri și în antologiile acesteia, nu numai cu recenzii sau cronici literare, ci și cu poezii care evidențiază un creator plin de sensibilitate, stăpân pe uneltele unui suflet de artist la curent cu tot ceea ce înseamnă știința literaturii și expresivitatea limbajului. În același timp, contribuția sa la promovarea scriitorilor contemporani publicați de aceeași editură s-a concretizat în numeroase prefețe/postfețe al căror autor dovedește nu numai echilibru în abordarea unor asemenea creații, ci și un simț al valorilor remarcabil, analiza și sinteza fiind la ele acasă evidențiind eleganța actului critic cu un total respect și cu sinceră empatie pentru scriitorii respectivi.
De această dată, continuându-și chemarea, Valentin Lupea ne propune o lucrare în două volume, „Două destine: Ioan Alexandru Lapedatu vs Vasile Ranta Buticescu” (Editura eCreator, Baia Mare, colecția CRITICA, 2022), dând măsura unui veritabil istoric și critic literar deopotrivă, având la bază o bibliografie exhaustivă și o cercetare acribică, fiind preocupat de a scoate din umbră, așa cum o făcuse și cu Ion Breazu, două personalități ale culturii, literaturii și publicisticii transilvănene, cu scopul de a le reintegra în conștiința contemporaneității românești.
Primul volum este dedicat lui Ioan Alexandru Lapedatu și se deschide cu prezentarea cadrului social-politic („lupta pentru libertate națională și socială a românilor din Transilvania […] de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”), economic (dezvoltarea agriculturii, extensiv și intensiv, dezvoltarea și diversificarea producției industriale, domeniul financiar-bancar), literar (cultivarea unei literaturi originale inspirate și orientate spre masele populare, cultivând teme istorice și naționale) în care s-a născut și a trăit acesta, afirmându-se, încă din timpul studiilor umaniste, ca poet, debutant, în această calitate, în revista lui Iosif Vulcan, „Transilvania”, iar, după încheierea studiilor la Paris și Bruxelles, în ziarul „Traian” condus de B. P. Hasdeu. Acest lucru nu poate fi de mirare, fiind apreciat de însuși Mihai Eminescu, întrucât „întâlnirea dintre cei doi tineri se transformă într-o duioasă prietenie”, amândoi fiind legați prin părerile literare comune, dar, mai ales, prin „dorința fierbinte de progres, de emancipare a poporului român și a limbii naționale, de formare a unei limbi literare comune unice […], de eliberare socială și națională a românilor”.
După un capitol („Concepțiile politice ale lui Ioan Alexandru Lapedatu și contribuția sa în domeniul ziaristicii”) în care se evidențiază patriotismul și lupta sa sub „stindardul libertății, egalității și al frăției” pentru supremația „spiritului românesc” în toate domeniile, precum și tumultuoasa activitate de gazetar, mai ales politic, Valentin Lupea evidențiază, pregnant, aportul acestui mare cărturar la dezvoltarea literaturii naționale, subliniind interesul scriitorului pentru nuvela istorică, promovând această specie literară în revista „Albina Carpaților” prin creații inspirate din scrierile cronicarilor.
Nu-i scapă lui Valentin Lupea nici „Aportul lui Ioan Alexandru Lapedatu la dezvoltarea teatrului românesc”, prezentându-i atât ideile referitoare la necesitatea unei instituții de profil, cât și cele două creații dramatice, revelându-i talentul de portretist, cât și știința dialogului realizat „într-o limbă atât de energică și de românească”.
Poetului îi este consacrat capitolul „Opera poetică a lui Ioan Alexandru Lapedatu”, al cărui talent „era aproape unic pe atunci în literatura Ardealului”, scriind versuri „într-o limbă curată și bogată în imagini poetice”, cu un mare impact în rândul cititorilor contemporani, mai ales că majoritatea se înscriu în lirica patriotică, deși tematica este destul de diversificată (dragostea, timpul, natura), fără a ocoli poezia dedicațiilor și a cântecelor de pahar.
Volumul se încheie cu un portret al profesorului Lapedatu care a rămas în conștiința foștilor elevi și a tuturor celor care l-au cunoscut „prin natura sa vioaie, prin manierele sale bune și, mai ales, prin erudiția sa […], prin elocința și cultura sa”, ca un „incomparabil educator idolatrizat de tineretul școlar”. Valentin Lupea reușește să realizeze portretul unui dascăl de vocație cu o pregătire clasicistă de notorietate, al unui gazetar eminent care a promovat, în articolele sale, idealurile pașoptiștilor de eliberare națională și socială, de unitate națională, al unui promotor consecvent al teatrului românesc.
Cunoscând în mod direct „bibliografia exhaustivă a operei”, dar beneficiind de o bibliografie destul de redusă „despre scriitor și opera sa” (doar trei titluri), cel de al doilea volum este dedicat unui alt cărturar transilvănean care s-a afirmat, cu deosebire, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai puțin în primul sfert de veac XX, Vasile Ranta Buticescu, care a apărut pe lume, și-a făcut studiile de drept și a activat în domeniu într-un climat socio-politic, economic și cultural animat de mișcarea de eliberare națională și socială care avea să-și atingă obiectivul final cu patru ani înaintea morții sale survenite la o vârstă destul de înaintată.
Întrucât, de-a lungul timpului, „literatura cultă a avut un filon foarte firav în Transilvania” din cauza necunoașterii literaturilor occidentale, de-abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ea „face un salt deosebit de important”, făcând posibilă „apariția unor scriitori de talent”. În aceste condiții, „unul dintre cei mai populari povestitori transilvăneni” din perioada respectivă se dovedește a fi Vasile Ranta Buticescu, debutant cu versuri (1864) în revista „Aurora Română”, devenit, ulterior, „unul dintre principalii colaboratori” ai revistei lui Iosif Vulcan, „Familia”, în care își va publica majoritatea scrierilor timp de peste trei decenii, creații cuprinse în volumul de „Poesii” (1881), urmat de un volum de proză, „Novele” (1902).
Ca poet, Vasile Ranta Buticescu îmbrățișează stilul popular, întreaga sa creație lirică fiind „o frescă a vieții de la sat, a obiceiurilor și a dragostei, în special”, acest sentiment fiind surprins sub toate aspectele ei (de la primii fiori la împlinirea prin căsătorie sau la destrămarea lui). Pe lângă lirica de dragoste, poetul cultivă poezia de haiducie, pastelul și poezia cu temă istorică („destul de firav prezentă” în opera sa) și cea de atmosferă orientală, în majoritate caracterizate de „nota de romantism” specific perioadei respective. Toate acestea îl îndreptățesc pe Valentin Lupea să conchidă că „poezia lui Vasile Ranta Buticescu aduce o importantă contribuție la dezvoltarea poeziei de mai târziu, el fiind unul dintre cei mai prolifici înaintași ai noștri”.
În domeniul epicii, autorul studiului îl consideră pe Vasile Ranta Buticescu un fel de deschizător de drumuri prin cultivarea nuvelei ca principală specie a prozei, mai ales că, în această perioadă, potrivit afirmației lui Ion Breazu, „nici un povestitor de mari proporții care să risipească haosul și să despartă apele de uscat n-a apărut în această lungă perioadă de stăpânire latinească”, făcând ca genul epic să stârnească interesul, atât al creatorilor, cât și al cititorilor, „relativ târziu”.
Publicate, aproape în exclusivitate, în revista „Familia”, dintre zecile de nuvele (multe dintre ele fiind premiate), Vasile Ranta Buticescu selectează 15 creații care vor deveni sumarul singurului volum antum, „Novele”, autorul lor fiind considerat de critica vremii drept „cel mai talentat și mai activ dintre toți nuveliștii de până astăzi” care „ar putea să ocupe cel dintâi loc între romanțierii și nuveliștii noștri” (V. Gr. Pop), iar autorul acestui studiu consideră că, deși nu a creat opere de o reală valoare artistică, „munca lui a fost o muncă de pionierat care a vestit opera altor scriitori”.
Împărțind nuvelele lui Vasile Ranta Buticescu în trei categorii (nuvele cu subiect popular, nuvele cu subiect istoric, nuvele cu subiect divers), Valentin Lupea analizează peste 25 de creații, scoțând în evidență talentul narativ și descriptiv, talentul de portretist prin capacitatea de a crea personaje credibile ale căror nume demonstrează „o abilitate scriitoricească deosebită” în alegerea lor, diferite de la o nuvelă la alta. Superstițiile populare, fantasticul, atmosfera de basm a mediului rustic, credințele, eresurile și tradițiile populare își găsesc locul în nuvelele „cu subiecte de inspirație populară” care „sunt cele mai închegate și mai bine proporționate din întreaga nuvelistică a scriitorului”.
Nuvelele istorice sunt inspirate din „vremurile domnitorilor mari: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, precum și [din] războiul româno-turc pentru independență”, cele opt creații analizate surprinzând „înclinația romantică a scriitorului de a zugrăvi fastuos locuri și oameni, petreceri, costumații etc.”, cu toate că nu pot avea „o prea mare importanță” prin abaterile de la adevărul istoric, prin întâmplările „puerile și minore”, chiar dacă la acestea participă, ca eroi, „personalități de seamă”.
Cea mai mare parte a nuvelelor lui Vasile Ranta Buticescu tratează o diversitate de teme, de la dragoste la viața de familie, de la dorința de îmbogățire la distracțiile tinerilor din vremea respectivă. Fantezia, sprinteneala stilului, măiestria dialogului, veridicitatea și verosimilitatea întâmplărilor la care participă personajele fac din Vasile Ranta Buticescu „un deschizător de drumuri în nuvela românească” și, chiar dacă scrierile sale au intrat într-un con de umbră, el rămâne „unul dintre cei mai prolifici și mai importanți scriitori ai Transilvaniei”.
Așadar, și prin acest interesant studiu, Valentin Lupea își face o datorie de onoare în a evoca figurile unor scriitori, chiar dacă de raftul 2 sau 3 (Nicolae Iorga aprecia aportul acestor scriitori „minori” afirmând despre Ioan Alexandru Lapedatu că a fost „o mediocritate folositoare într-un timp în care lipseau cu totul în ținutul său ardelenesc talentele cele mari”.), care au contribuit, în condiții politice și social-culturale vitrege, la crearea și îmbogățirea literaturii transilvănene, în special, și a celei românești, în general. Și prin această lucrare, Valentin Lupea se înscrie în micul număr al celor care rememorează personalități uitate ale culturii și literaturii transilvănene, remarcabilă fiind temeritatea care l-a însuflețit în realizarea acestor evocări de mare importanță în istoria literaturii române, bazate pe o impresionantă și acribică documentare.