Celebrul discurs de recepție al lui Liviu Rebreanu la Academia Română a statuat faptul că „orășenii” sunt cei care-au creat cuvântul „țăran”.
Ei bine, către glie, către acest țăran făcut sau inventat de alții, către istoria și mai marii înaintași se uită-n această carte Nicolaie Crepcia, însă orășeanul din el se înclină adânc în fața făcătorilor de neam.
Conștient de faptul că poți fi singur în mijlocul lumii, dar conștient și de faptul că lumea poate să nu te înțeleagă și să nu-ți susțină frământările și simțirile, poetul adună-ntre coperți poeme de dor și versuri emoționant străbătătoare de sensuri, ancorarea lui în timpul și spațiul românesc fiind firul roșu care-l leagă nemijlocit de vremuri altfel improprii visului și poeziei.
E un risc asumat această carte, pentru că tema națională este extrem de puțin corect înțeleasă la noi, societatea românească fiind mult prea îndestulată de arătători cu degetul tocmai datorită mărinimiei strămoșești, a toleranței proverbiale și-a conceptului de gazdă bună.

Pentru cititorul avizat această carte este o adevărată revizuire istorică, o lucrare menită să tragă de mână memoria colectivă asupra unor borne existențiale, o astfel de întoarcere la origini având darul de-a amprenta fericit un viitor ce pare menit uniformizării, aplatizării, unul ce duce-nspre-o anumită pierdere a identității naționale, a valorilor acesteia.
Poetul se opune fericit și trage un semnal serios de alarmă asupra pericolului globalizării în versuri de-o prospețime spectaculoasă ce au darul de-a limpezi priviri și de-a recompune propriul nostru trecut.