Tăcerea vântului

 

Adie tăcut vântul,

prin iarba din savană,

valsând cu telegarii

caleştii lui Apollo,

mă prinde disperarea,

acum la ceas de seară

şi-n pâlcul meu de stele,

alerg de colo-colo.

 

Curg gânduri obosite,

ce-au stat în nemişcare,

iar împletesc senzaţii

ce nu-mi sunt de folos,

prin jungla mea cu aştri,

alerg ca la safari

şi-i strig din nou lui Zeus

că mă găseşte jos.

 

Amorţire

 

Sunt flacăra uitată între pământ şi mare,

doresc să-mi cumpăr astăzi un dram de amintire,

dar vrând să evadez, mă înconjoară soarta

şi stau rezervă-n ape, primind nemărginire.

 

Tremur din nou uitată strângând corali în braţe,

secundă purtătoare de tonuri de albastru,

îmi dau corăbierii bineţe-n toiul nopţii

şi mă salută-n treacăt un pescăruş sihastru.

 

O, Doamne!

 

O, Doamne! Tu auzi cum cântă ,

sub tălpi cu glas gutural, zăpada?

Urmele-n spate zac obosite

şi-ngheaţă odată cu strada.

 

Din lut îmi cresc nămeţi pân’ la glezne,

genunchii ţepeni se mişcă din nou,

viforul alb dansează în bezne,

dans mi-e tot trupul, iar vocea…ecou.

 

Azi paşii mei îşi taie-n covor

memorii, tipare, forme de crin,

stele inima-mi ninge şi-n zori,

norii cerniţi metafizic revin.

 

Reculegere

Suntem plămădiţi în pântecul mamei,

vinovaţi de moştenirea sângelui,

trecuţi prin paginile timpului,

îndobitociţi de necunoaştere,

sufocaţi de prezent

şi pierduţi uneori dincolo de simţire.

........................................................

Se-aud din zări îndepărtate,

bolnavi cerşind un strop de stea,

iar nori din vise spulberate,

stau goi şi sângerând pe ea.

Lumina intră în cenuşă,

ne ţine vremea de urât,

când vagabonzi chirciţi la uşă

au ceaţa închegată-n gât.

Confesiune

 

Prin tâmpla răsăritului mă strigă anii,

aş vrea să fiu o sinfonie-n noapte,

dar rătăcind pe drum mă înconjor cu fapte

şi-aud plângând în vechiul crâng castanii.

 

Prin tâmpla răsăritului mă strigă anii,

netulburată sunt, dar risipită-n toate,

fără să ştiu de când în cana mea cu şoapte,

s-a strecurat un gând: Plâng iar în crâng castanii.

 

Ce să mai scriu acum când vine dimineaţa,

când stele somnoroase ascunse-n vama zării,

se odihnesc prin plasa norilor şi zorii,

prin tâmpla răsăritului îmi vinde viaţa?

 

În goana trecutului

 

Colind pe câmp cu telegarii,

gonesc pe urme din trecut,

văzând că mă-nsoţesc pe flancuri,

umbre-ale timpului pierdut.

 

M-adulmecă din urmă anii

şi negrul viu din păr mi-l fură,

îndemn la fugă telegarii

împotmoliţi în arătură.

 

Miros de fân cosit mă scaldă,

printre miresme alergând,

mă pierd în tainica chemare,

cu telegarii spumegând.

Din escapada vieţii mele

renasc acum în ceasul sfânt

şi modelez între popasuri

pământ născut pentru pământ.

 

Iartă-mi!

 

Iartă-mi cititorule

încercarea de a îmbrăţişa literele!

Eu, prizoniera cuvintelor,

zgârii văzduhul cu degetele

amorţite de disperare.

Şi mi-e teamă că-mi cad în braţe

particule din univers.

Iartă-mi încercarea de a privi

în adâncimea propriilor întrebări!

Am un singur gând.

Dacă mi-aş putea amâna naşterea,

aş prefera să fiu fluture,

pentru a mă bucura

de singura clipă pe care o am.

 

Nu ştiu de unde, Doamne…

 

Nu ştiu de unde Doamne-atâtea toamne!

Nu ştii de unde-aceste lacrimi mute?

De vrei să îmi răpeşti auzul, Doamne,

cine va fi tăcerea să-mi asculte?

 

Scriu ode cu privirea în orbire,

printre amurguri şi apusuri nude,

nu ştie nimeni câtă fericire,

mi-a pus destinul în palmele ude.

Calm, orizontul s-a prelins în mine,

îl simt aproape către dimineaţă,

pierdută-n vama ce fura suspine,

zorii m-aşteptă să îmi vândă viaţă.

 

Atunci de unde Doamne-atâtea toamne?

Nu ştii de unde-aceste lacrimi mute?

De vrei să îmi răpeşti auzul, Doamne,

cine va fi tăcerea să-mi asculte?

 

Căutare

 

Mă căută lacrima în spatele pleoapelor...

Dar sunt peste tot.

În noapte...

În zi...

Sunt întuneric

şi-apoi lumină.

La întâlnirea cu sufletul,

descopăr irisul obosit de „prea mult”.

Iar amestecul:

prezent cu viitor,

naşte alte căutări.

Încep să vămuiesc destine.

Speranţa...

parcă reînvie în sufletul meu alb,

când printre gene,

îmi cresc noi amintiri.

Restul...

sunt doar vorbe.

 

Doar sentimente

 

Se prelinge curcubeul

de-a latul potecii.

Şi în faţă se aştern anotimpuri.

Obsesiv construiesc imagini.

Ochiul se leagă de verdele crud

ce m-aşteaptă în apropiere,

iar tristeţea-mi dispare

împreună cu ultimele picături.

Sentimentele?

Aleargă pentru a netezi

urmele alterate de lumină.

Pentru a nu ştiu câta oară

recuperez din memorie dimineţi.