41. Te rog

 

Te rog, să nu mă pierzi când noaptea geme

Şi când asudă stelele în somn,

Căci pentru dimineaţă-i prea devreme

Să-şi spele faţa într-un alt cocon.

Te rog, să-ţi laşi aceeaşi mână caldă

Să mă cuprindă pe sub coasta dreaptă,

S-acoperi frigul înmuiat în palmă

Cu buzele fierbinţi care te-aşteaptă.

 

Te rog, să nu mă-ntrebi despre tristeţe

Şi nici de bucurii ce stau să plângă,

Să laşi doar mâna ta să mă răsfeţe,

Să mă cuprindă pe sub coasta stângă.

 

Te rog, să nu mă pierzi când noaptea creşte,

Când îşi sărută stelele pe frunte,

În dimineaţa celui ce iubeşte

E plin de măreţiile mărunte.

 

Şi te mai rog, închide ochii să răsară

O altă zi din nopţile furate,

Ca să urcăm aceeaşi scară

Zidită din săruturi vinovate.

 

 42. Bontón

 

E o secundă care te minte, Monşer,

sau care se lasă minţită cu atâta uşurinţă,

încât te întrebi, dacă e mister

sau curată nesăbuinţă

într-o anume rotire sau un pas pătrat

al gândului în orizonturi

sau cine ştie,

poate e chiar o perversă formă de păcat.

 

Am adus ieri secunda ce fugise cu un bătrân cavaler.

În mantia lui, viermii de mătase erau încă vii,

ţeseau o altă secundă furată

şi n-am să ştiu niciodată,

de ce trăiesc secundele cerate în muzee

sau poate doar un gând s-ar potrivi

peste năstruşnica viaţă

ce are în puiucul ei

ascunse toate măştile din colivii.

 

Monşer, mi-e dor de vinul sec ce l-am băut

într-o dugheană mare, unde butoaiele de bere

se înecau în cercurile mici

ale secundei cu himere,

o simfonie despre marele nimic

în care pălărierul cu-ale lui coliere

strângea de gât un purice pitit

ce tremura în mantia-bufon,

şi înţepa ca viespea-n miere

un vierme de mătase-n hexagon.

 

Mi-e dor de palma pălărierului de ar ascunde

un gând de mintea unui om.

Monşer, e o secundă ce ne minte

Şi-o face de bonton.

 

43. De când sunt dracii tot mai albi

 

De când sunt dracii tot mai albi

Sfinţii şi-au dublat aripile

Şi tot mai multe nopţi, zborurile.

Mă păzesc dintr-un înalt în alt înalt

Ca pe-un nou născut, maicile.

 

Şi mai dă, Doamne şi alte aripi

Şi mai mulţi sfinţi în ogradă,

Să mă ştie de sfântă, albul din negru

Ascuns într-un drac de paradă.

 

44. Somnul închis într-un vis

 

Hoţu’ ăsta m-a îmbrăţişat cu aceeaşi intensitate a necuprinsului.

Visele, necuprinse şi ele.

Nu mă mai pot gândi

să potrivesc o zi

cu alte necuprinse adormite iele.

 

Odată, mi-a spus cineva,

că rămâne doar memoria

sărutului pe frunte.

Nu mai ţin minte.

Era un vis prea profund

pentru timpul inventat în cuvinte.

 

45. Autopsie

Tragica întâmplare a celui care-a desluşit nemurirea
a fost cunoscută de întreaga lume.
Toţi îi măsurau creierul sperând să găsească
acel resort în care mintea omenească
ar avea şi suflet.
Savanţi de renume
paralizaţi în propria lor viaţă
le explicau netoţilor despre circomvoluţiuni legate în lobi.

Vedeţi, aici este centrul vorbirii şi-al măririi.
Limba şi maxilarele
sunt doar instrumentele
compătimirii.

Aici este centrul gândirii.
Foarte uşor se poate desluşi
logica fiinţei de zi cu zi
datorită implantului spasmic.
Limba şi maxilarele
sunt doar instrumentele
coroziunii.

Aici este centrul trecutului.
Căile necunoscutului
către propria viaţă. Nu ştim încă de ce
ne influenţează ceea ce nu mai e.
Limba şi maxilarele
sunt doar instrumentele
viziunii.

Vedeţi, aici e centrul viitorului.
Patima călătorului în destinul purtat.
Limba şi maxilarele
sunt doar instrumentele absurdului.

Vedeţi, aici ar trebui să fie lobul iubirii.
Poarta sărutului
în beţia prezentului
în dorul trecutului
în măreţia viitorului.
Limba şi maxilarele
cu toate cuvintele,
cu toate fiinţele fiinţei,
ar trebui să fie instrumentele…

Lobul sufletului nu există.
S-a demostrat ştiinţific, doamnelor şi domnilor,
că doar acel ce rezistă
lumii nebunilor,
ar putea dezvolta un asemenea lob,
ce poate vindeca un olog
ce poate lumina un orb
şi poate aduce zidire.
Limba şi maxilarele
ar fi doar instrumente inutile.

 

46. Ce ne-ai făcut, Adame !

 

Ce gust o fi avut mărul tău, Adame?

Şi cât de frumoasă, Eva, iar tu, cât de urât?

Sâmburi şi coajă ţi-or fi rămas în gât

Ori doar îmbucătura ta a fost prea mare?

 

Ce ţi-o fi trecut atunci prin minte, Adame ?

Şi cât de netrebnică, Eva, iar tu, cât de bonom?

De dragul ei suit în pom

Ai renunţat la vânătoare ?

 

La cine te-ai rugat ori n-ai ştiut

Că vremea poate fi şi schimbătoare,

Că dracu’ poate fi şi mut ?

Ce ne-ai făcut, Adame !

Ce ne-ai făcut !

 

47. Ana

 

Ana, ce nume simplu,

terminaţia tuturor numelor

ce poartă Sfinţi în pieptul suspinelor

Şi tot atunci mă umplu,

nu de zidirea lui Manole

şi nici de mânăstiri

sau de cupole,

de rostiri,

Ci de tăcerile aceste

pe rostul casei mele

pe urma din podele

Şi de-mi sărută veşnicia,

ar trebui firesc să-mi fie

o Ană-n toate câte-mi sunt,

căci mie, mie, numai mie

mi-ar arcui sfinţirile la rând,

mi-ar încălzi odaia simplă

o Ană-n casa dinainte

să-mi decupeze dimineţi la tâmplele fierbinţi.

Ana, ce nume simplu,

terminaţia tuturor numelor

ce poartă suspinele din Sfinţi.

48. Ce ne facem cu artiştii ? Sunt nefuncţionali !

 

Există în artist o parte nefuncţională a realităţii brute,

a pasului prin mocirla cotidiană ce izbeşte

cu discrepanţa gândurilor sale.

Freamătă şi spintecă o realitate cu mintea,

cu gândul scris ori rostit,

cu mâinile înmuiate în lut ori în firele unei ţesături demult uitate

şi apoi revine brusc cu aşa-zisele-i picioare,

pe pământul bătrân de nou,

pentru a da piept cu materializarea cea fără de spirit.

Şi se întreabă tot mai mulţi: Ce ne facem cu ei ?

Cum i-am putea integra într-o lume fără de idei,

fără zăbava privirii în sine ?

 

Hai să mai facem o asociaţie, ar spune unii.

Cu cine ? ar întreba, alţii. Cu ei şi cu noi. Care, noi ?

Din câte lumi suntem formaţi,

din câte subdiviziuni înscărite pe aceleaşi criterii ce unesc prin separare ?

Unirile de acest fel sunt doar din interes, nu din visare, ar spune poetul.

Şi ce ne facem ? Şi cu ce vă deranjează? aş putea întreba.

Ce vină are sinele, că vrea

să se arate lumii,

prea des înconjurată de monede-afon zornăitoare ?

Mai bine inimă curată,

decât fumuseţea trecătoare

a chipului cioplit în piatră,

ce îmi zâmbeşte pe la semafoare.

Şi cum ar trebui să-mi fie-acele vieţi închise-n sine ?

Să le ucid în dimineţi

cu mâna ce departe-mi ţine

o târguială moartă a unor precupeţi?

Ce este viaţa, dragostea şi vinul

din via sfântă,

nu din caldarâmul

unei chimii a omului de rând ?

 

Pe mine Eminescu m-a salvat,

nu Anastasia, ce duiosu-i treacăt şi-l dorea

şi nici imaginea tăranului român,

înfrânt încă o dată de literatura foarte română.

E ca şi cum

aş ţine-n mână

două lumi.

Una păgână

şi una ce se naşte-n fiecare gând.

Doar să privesc, nu pot.

Le pot trăi câte puţin pe fiecare,

dar gândul ce îmi face azi chemare,

ar mai putea gândi şi mâine,

cum să renască dintr-o pâine,

dintr-o sămânţă veche, alt poem,

ce s-ar putea învinge de blestem.

 

Nu căutaţi vină poetului, artistului.

E bolnav. Luaţi-l aşa cum este. “Nefuncţional”.

Va descreţi o frunte şi paradoxal,

vor scădea vânzările pentru cremele Q10,

dar măcar va muri de moarte bună fiecare pom.

 

Şi mai închideţi televizorul ! Cauzează asociaţiei artiştilor din fiecare om !

 

49. Pe urzeala timpului cu picioarele desculţe

 

Buza lipită de uscăciunea febrei,

coace gândul înaintea rostirii.

Golul îşi măsoară eternitatea

după un somn fără vise.

Un sentiment al hoţiei, o barbaritate ce a rămas înscrisă în cearcăna celulei

dintre realul admis al cărnii şi ţesutul neted al timpului.

Frigul ce răzbate spinarea la fiecare pulsaţie

se leagănă în oda venelor ce cântă furtul vremii.

În mâinile reci, o pace a capului plecat spre linia vieţii.

Se întoarce mereu cu aceeaşi taină, la vedere deja,

căci se plimbă pe şira spinării

un rob dintr-o viaţă neştiută,

cu o povară a gândului nerostit nici la Împărtăşanie.

 

50. Cucii Feţi-Frumoşi

 

Dacă pe-aici lumea încă mai trăieşte în cuiburi,
iar rănile se vindecă doar cu nuiele rupte din Rai,

le-am spus aseară cucilor să se pregătească de bal.

Mânăstiri pentru ei nu există şi nici chilii,

să poftească a sărbători

cu vinurile din beciurile sfinte

sau măcar să îşi cânte

orele exacte din turnurile golite de războaie,

să-şi destrame pânzele de păianjen de pe aripi

şi de pe gheare.

Mofturile pustiurilor s-au ascuns în urgii,

zborul a evadat din timpanele surzilor

şi toată pădurea e îmbrăcată în lemn de rezonanţă,

fluturii trăiesc o mie de ani pe corzile viorilor,

iar vântul e doar de portanţă.

Sărutul florilor ce s-au născut în colivii

înmiresmează norii cu flori de cireş,

curcubeiele se înşiră în patru ferestre,

iar noaptea în colţii ei de fildeş

se reazămă când luna-i povesteşte

despre cucii Feţi-Frumoşi.

Puii cu dinţi de lapte

sparg zgomotos

carapacea cuiburilor din urgia singurătăţii deşarte.