Etimologic vorbind, vocabula EPISTOLA provine din grecescul EPISTOLE care în limba română înseamnă LITERA, termen extins şi generalizat în cuvântul EPISTOLA (calchiere lingvistică directă), alias SCRISOARE, RĂVAŞ etc.
        Epistola este o specie literară a genului liric al literaturii culte, cu profunde nuanțe didacticiste specifice clasicismului şi care denumeşte o scriere literară în versuri realizată cu respectarea canoanelor unei scrisori, putând fi adresată la modul convențional unui destinatar real sau fictiv şi care se distinge, de cele mai multe ori, printr-un conținut filosofic, artistic sau moralizator, încadrându-se în acel pachet de opere literare alcătuit sub formă de scrisori, ilustrând aşa-zisul gen epistolar în cadrul genului liric al literaturii culte, gen care s-a dezvoltat la greci în secolul al IV - lea, înainte de Hristos, fiind destinat unui auditoriu larg expunând  un subiect polemic sau dezbătând complex anumite teme. În lumea arabă, ABD al - HAMID AL - KATIB este cunoscut drept primul creator care a făcut din epistolă un gen literar. La noi îl putem aminti pe Grigore Alexandrescu cu EPISTOLĂ CĂTRE VOLTAIRE sau mai recent pe Gabriel Liiceanu cu SCRISORI CĂTRE FIUL MEU, după care genul acesta ar fi un fel de stratagemă prin care autorul se adresează unui destinatar care nu este altcineva decât cititorul.

        Aşadar epistola este o compoziție în proză sau în versuri, scrisă sub forma unei scrisori către o anumită persoană sau un anumit grup de persoane. La nivel literar ar fi două direcții de bază ale dezvoltării epistolei în
 versuri : una care derivă din EPISTOLELE lui Horațiu şi alta care derivă din EPISTOLELE lui Ovidiu (EPISTOLAE HEROIDUM sau HEROIDES). Direcția pornită de la Hotațiu sau posthorațiană abordează teme filosofice, fiind cea mai populară formă în perioada Renaşterii. Direcția dezvoltată din Ovidiu sau postovidiană abordează subiecte romantice şi sentimentale, fiind cea mai populară formă epistolară a evului mediu european. Un reprezrntant al primei direcții ar fi Apostolul Pavel (epistolele pauliene fiind prinse-n Biblie), care a contribuit enorm de mult la creşterea creştinismului într-o religie de nivel mondial.
      Istoricul acestui tip de scrieri cuprinde multe şi distincte situații în care anumite personalități ale vremii au conceput asemenea scrieri în momente foarte diferite. Bunăoară, atât de bine cunoscuta corespondență literară între scriitori, care corespondență s-a purtat şi se mai poartă încă pe varii motive, sau între alte categorii profesionale, nu credem că şi-ar găsi locul cuvenit în cadrul acestui gen liric epistolar deoarece vizează de cele mai multe ori fie probleme personale, intime care au o importanță valorică pe planul istoriei literare, nu al creaţiei literare, fie discuţii indirecte dar cu tentă directă, de ordin polemic între două personalitâți. Aceste corespondențe nu au nimic comun, sau aproape nimic, cu epistolele în proză sau în versuri,  care aparțin genului liric al literaturii culte, aşa zisului gen epistolar care tratează probleme filosofice, artistice şi moralizatoare adresate unui destinatar fictiv, rareori nominalizat, dar chiar şi-atunci, ele se adresează de fapt, indirect cititorilor, fiind scrise în fond chiar pentru ei.
        Domnul Ioan Romeo Roşiianu, prin epistolele sale  tindem să credem că este o personalitate ce derivă din ambele direcții enunțate mai sus, combinând în scrisorile domniei sale atât subiecte filosofice, cât şi subiecte romantice, sentimentale, mai ales cele provenite din dragoste, din iubire, fie ea împărtăşită sau neîmpartăşită.
        Prin scrisorile sale în acest domeniu, poetul, prozatorul, jurnalistul, eseistul şi criticul literar Ioan Romeo Roşiianu a reuşit să dea o nouă viață genului epistolar, să-i dea un nou imbold, îmbogățindu-l cu noi aspecte specifice speciei literare numită EPISTOLA DE DRAGOSTE, în care destăinuirile sufletului atât de chinuit al eroului liric, destăinuiri de nuanță filosofico-sentimentală,având în prim plan iubirea, dragostea cu reverberațiile ei mai mult dureroase, dar şi cu momentele ei moralizatoare ne fac să observăm acel şuvoi al unei descărcări energetice creatoare demne doar de marii realizatori literari ai genului.
        Această specie artistică a genului epistolar, ca subdiviziune a genului liric, pe care o cultivă Ioan Romeo Roşiianu are la bază stilul epistolar pe care-l întâlnim în toate cele trei volume ale domniei sale, sugestiv
intitulate : SCRISORI DE DRAGOSTE PIERDUTĂ(Baia Mare, Editura eCREATOR, 2018)  ; SCRISORI DE DRAGOSTE IROSITĂ (Baia Mare, Editura eCREATOR, 2019) ; SCRISORI CĂTRE IZOLETA (București, Editura DETECTIV LITERAR, 2020).
        Făcând cunoştință cu scrisorile pe care autorul le-a selectat în aceste trei cărți, şi mai ales cu cele din volumul SCRISORI CĂTRE IZOLETA, ultimul apărut, în anul 2020, la Editura DETECTIV LITERAR din București, înregistrat la Biblioteca Naţională a României cu
 ISBN : 978 - 606 - 021 - 076 - 4 / 821. 135. 1 ; Tehnoredactare : Adalbert Solticzki ; Coperta : Florin Dochia (după o ilustrație din PITORESCUL RUSIEI, Vol. 5, detaliu,VRĂJITOARE), putem uşor concluziona faptul că
" scrisorile " domnului Ioan Romeo Roşiianu, aşa după cum am mai spus-o şi cu altă ocazie, sunt nişte meditații profunde asupra vieții şi nevieții, meditații concepute şi trăite în perioada nefastă a unei pandemii diabolice asupra căreia pluteşte şi va mai pluti încă multă vreme un mare semn al întrebării, tot aşa cum cele câteva zeci de milioane de euro cheltuite pentru achizionarea acelor " sicrie zburătoare " numite IZOLETA au dispărut misterios odată cu obiectele achizionate (izoletele) fără să mai întrebe cineva ce s-a întâmplat cu ele, meditații concepute şi trăite la granița dintre viață şi neviață, şi-n care problematica existențială a apăsat omenirea la modul esențial, generând urmări dureroase şi cu efecte prelungite multă vreme, cu ramificații de-a dreptul halucinante, acolo unde nici măcar nu ne-am fi aşteptat.
        Parafrazându-l pe Fhillipe Geluk care spunea că morții nu ştiu că sunt morți, analogic vorbind am putea spune că de multe ori nici viii nu ştiu că sunt vii. Poate că în clipa de faţă, acum când scriem şi citim suntem morți şi nici măcar nu ne dăm seama. Multele şi variatele destăinuiri lirice cuprinse în SCRISORI sunt cutremurător de adânci şi pline de interes. Imaginea artistică cuprinsă în SCRISORILE domnului Ioan Romeo Roşiianu scoate în evidență un erou liric tipic aflat în nişte împrejurări la fel de tipice. Suntem tentați să spunem, şi nu credem că ne înşelăm, faptul că autorul promovează SCRISOAREA, EPISTOLA ca o nouă specie a genului liric, undeva la graniţa lui cu genul epic, la granița dintre liric şi prozaic, ca să nu zicem liricul prozaic sau prozaicul liric, cu atât mai prețios cu cât întâlnim în ele, adevărate salbe de figuri de stil (tropi) în care metafora şi personificarea se află la loc de cinste. Uimeşte la modul amețitor plecarea sau venirea şi iarăşi plecarea iubitei în ochii dilatați ai eroului liric. Deşi prozaic, lirismul SCRISORILOR este extrem de profund.Tare profund. Bunăoară, atmosfera morbidă din salonul de spital, cu moartea ascunsă după dulapul cu medicamente, jucând zaruri de una singură, dând în cărți şi-n bobi suflete pierdute, cu asistenta voluptoasă punându-i perfuzii şi dându-i senzația că viața şi speranța vor renaşte în arterele lui bătrâne, şi cu iubita, al cărei chip frumos iarăşi nu era prezent ca să-i aline orbitele goale ale ochilor lui cu priviri lipsite de sens, m-a tulburat profund. Este un tablou apocaliptic al tristeții şi al speranței, al nădejdii şi al deznădejdii, al acestui carusel al vieții pe cale de ducă, în care iubita este şi nu este, vine şi pleacă, sau pleacă şi vine la fel ca o nălucă in toiul nopții, ca să-i numere pe degete respirațiile duse (SCRISORI DE PE PATUL DE SPITAL). În fond, ce e viața? Viața e vis. E fum, dar şi creație. Creație divină. Frumoasă creație. De fapt, estetic vorbind, mă refer la disciplina ESTETICII ca artă a frumosului, şi URÂTUL macabru poate deveni frumos artistic, nu numai FRUMOSUL frumos. Apoi visul acesta frumos al vieții stă mereu sub semnul urât şi negru al morții macabre care dă târcoale sau care stă la pândă după " bibliotecile ticsite cu cărți " şi care are grijă să se facă văzută şi auzită, " o văd cu coada ochiului îi simt respirația rece în ceafă o aud ascuțindu-şi coasa c-o plăcere de criminal în serie "
.(SCRISOARE DIN DOMICILIUL MEU FORȚAT). Iubita fără nume, femeia în general, este mereu evocată pentru a aduce ceva la modul teoretic în mintea conştientă a eroului liric, alinarea durerii,astâmpărul iubirii, nevoia stridentă de destăinuire, de eliberare interioară, sau invocată sub forma unei ființe superioare cu puteri deosebite întru salvarea acestui biet suflet. În asemenea circumstanțe, iubita fără nume, ideea de iubită vine cu dispare şi iarăşi vine, există şi nu există, devenind un lait - motiv al SCRISORILOR făcându-l pe poet s-o localizeze, s-o identifice în SCRISORI CĂTRE IZOLETA, dându-i acest nume iluzoriu care, pentru a deveni o certitudine,  poartă şi titlul volumului. Sufletul chinuit al eroului are nevoie de certitudini, dar de multe ori ceața care-l înconjoară este atât de groasă îcât sufletul se pierde prin ea (SCRISOARE DESPRE SUFLETUL MEU ŞI CEAȚA GROASĂ), momente în care sufletul doare adânc şi crunt pentru că de multe ori în viață am oferit iubire acolo unde trebuia să oferim doar indiferență.
      Minunate şi apăsătoare sunt în acelaşi timp frământările lirice despre iubire. Da. Iubirea stă de când lumea în centrul universului, atât ideatic, tematic, cât şi faptic, fizic, la fel ca şi moartea. În fond viața este doar o haltă în drumul nostru către moarte, în peregrinajul nostru înspre " Dincolo ". Frumos, cutremurător de frumos şi dureros în acelaşi timp este discursul lirico - prozaic al domnului Ioan Romeo Roşiianu care-şi doreşte la un moment dat liniştea pentru faptul că liniştea nu pune întrebări. Adevărat. Liniştea nu pune întrebări, dar în linişte se pun totuşi multe întrebări. Ea, liniştea, prezintă cadrul propice pentru a dialoga noi cu noi înşine pentru a privi introspectiv în sufletul nostru. De multe ori pierdem totul în viață, dar râmânem însă bogați pentru că nu ne-am pierdut pe noi (SCRISORI DESPRE NEMURIRE ŞI LACRIMI DEŞARTE). Splendidă cugetarea, ca de altfel întreaga creaţie a domnului Ioan Romeo Roşiianu în care farmecul prozei aparente se-mpleteşte cu liricul într-un mod de-a dreptul derutant, în sensul constructiv al cuvântului. Viața şi moartea, iubirea şi dragostea, frica şi speranța ca sentimente supreme devin astfel aici, în SCRISORI izvoare nesecate de inspirație pentru autorul lor. Rezultatul nu poate fi decât ceva năucitor de frumos, de-a dreptul halucinant. Este sau " . . . era atunci Iubito, când simțeam că putem muri unul pentru altul şi că nu putem păți
nimic ". (SCRISOARE DESPRE NOAPTEA ÎN CARE M-AI RĂNIT), şi are mare dreptate eroul liric liniştindu-se pe undeva sau consolându-se cu ideea că a apucat acele vremuri în care-şi putea îmbrățişa cu dragoste prietenii, acele vremuri în care, fără niciun fel de teamă " . . . dădeam  sticla de vodcă din mână-n mână / şi se întorcea întotdeauna goală / goale au fost şi femeile mele în viaţa mea dar erau frumoase / cu sufletu-n mâini şi cu pasiunea arzând în vene / am trăit vremea chiştocului cules de pe jos / şi a terasei pe care m-a tras asfințitul de mână / eram cu prietenii, Iubito şi nici măcar frig / nu mi se făcea vara / nici măcar cald nu mi se făcea iarna / eram cu ei, Iubito şi timpul stătea pe loc în clepsidrele sparte / de atunci şi până acum am îngropat milioane de amintiri / şi de
 cuvinte / am scris depeşe de răscolit morții-n iubite
 avute / am reuşit în vise şi-n singura viață avută / am făcut ca prostul de planton în loc să trăiesc şi mai bine "(SCRISOARE DESPRE SINGURA VIAȚĂ AVUTĂ ŞI UN SFÂRŞIT IMINENT). Da, dar oricum, un semn de regret întotdeauna a existat şi va exista, " am făcut ca prostul de planton, în loc să trăiesc ".
        Adâncimea cugetărilor sale ajunge la apogeu în meditatii de tipul " iubim viața pentru că este o minciună frumoasă / urâm moartea pentru că ea este un crunt adevăr/ acum n-a mai rămas nimic în mine de acuzat şi de zdrobit / de aceea-ți spun să nu uiți că-n aceeaşi cutie / intră şi pionul şi regele / ultimul lucru pe care-l vede un soldat nu e glonțul / ci pământul sau cerul / ultimul lucru pe care-l simte un om care iubeşte ca mine / e durerea acută "(SCRISOARE DESPRE O POEZIE PE CORD DESCHIS)
        SCRISORI CĂTRE IZOLETA este şi va râmane o carte tulburătoare prin adevărurile spuse în ea, prin simţirile şi sentimentele trăite şi enunțate în ea, prin fricile şi speranțele care bântuie viața unui suflet problematizat şi chinuit de imaginea haitei de lupi tineri şi înfometați care stau mereu la pândă gata să atace,  o carte care se încheie pe undeva aşa ca-n poveste, când naratorul se apropie de sfârşitul poveştii, spunându-i liniştitor iubitei următoarele cuvinte pline de tâlc şi-nțeles filosofic, cuvinte care se vor pe undeva liniştitoare şi împăcătoare cu sine : " Aşa a fost, Iubito şi nu ştii cum va fi mâine după ce azi te-am regăsit / erai departe de mine, Iubito şi totuşi aproape vibrai / te-am strigat cu toate şoaptele aglomerate în gât / cu toate cuvintele gemute ți-am făcut cu mâna / aşa a fost, Iubito când te-am chemat să ne continuăm povestea / trecerii prin lume / pe sânii şi pe coapsele tale mai vreau să-mi adorm o vreme trăirea / te-am găsit şi nu vreau să mai pierd amintirea de acum / între coperți vreau să te-nchid ca-ntr-un turn mireasa furată cândva / să despart ziua de noapte, Iubito mai vreau şi viața aceasta de moarte / mai vreau să-ți arăt cum din amontele vieții plutesc pe apa simțirii amintiri din amonte / în aval, Iubito pustiul stă la pândă uitarea pe maluri şi moarte-şi ascute iarăşi
coasa."(COPERTA a IV - a A CĂRȚII).
         Mereu şi mereu, acelaşi lait - motiv se-ntoarce, se reîntoarce sub forme noi şi vechi de când lumea şi pământul, forme care-n fond dau noblețe şi statornicie artei poetului Ioan Romeo Roşiianu, fiind pe undeva şi ghidul creației sale.