Mihai Epli propune o poezie a introspecției, un mereu căutător de sensuri și nuanțe fiind atunci când nemurește cuvinte-n poeme (stră)fulgerate de imagini ispirate, decupajele fine din lumi interioare sau cotidian dând forță.
Lumina vine din interior la el, ca o povară a devenirii este, iar mesajul capătă profunzime dintr-un anume imbold de natură revendicativă a propriei personalități, o aprehensiune menită să tușeze anumite gânduri în stampe de emoție și trăire controlată.
Nu sunt deloc puține cele ce se transpun imaginativ în soarta și textura poemelor, o viziune luxuriantă având menirea împlinirii cadrelor poetice.
Mihai Epli nu este postmodern, nu este deloc premodern, este egal cu sine însuși în fața albului hârtiei într-o lume bântuită de experimente lirice, de curente și căprării menite să mute centrul de greutate de pe emoție și act inspirațional pe o anume cerebralizare a actului artistic, demers păgubos ce aruncă-n hăul inexistenței viziuni altfel memorabile.

Mihai Epli strecoară-n poeme starea de însingurare-n mijlocul lumii, un aer de neînțelegere planează peste scriitura sa, însă speranța că este parte a universului dă forță desprinderii prin actul creației, un demers de marcă spirituală, el fiind unul din puținii fericiți ajunși în timp teluric și văzători de lumi nevăzute.