O oarecare voluptate a nefericirii se ridică asemeni unui abur de copil din volumul Lacunele speranței, tipărit la editura băimăreană eCreator, 2022.
 
Starea aceasta a suferinței, odată recunoscută este asumată și trăită cu bucuria unui rost pe lume implacabil, care provoacă sincope în speranța unei existențe fericite și lacrimile suferinței cauzate de absența  iubirii
Un curaj al conștiinței de sine propune portretul poetului damnat aflat într-o antitetică aspirație spre candoare și puritate.
Neobosit, neînvins aspirant la nobila iubire a unei femei unice, ideale, capabile de acceptare a inconvenientului său fizic poetul își cercetează inima și se se învăluie în ploaia de stele, într-un gest purificator, o abluțiune cosmică: Inima dascălului șchiop „Printre stele am călătorit/în căutarea fericirii eterne/purtând cu mine/inima îngerului șchiop/aștept cu drag să fiu iubit/de o femeie care/apreciază defectul meu fizic/Strălucirea ei m-a orbit/în noaptea asta muritoare/înconjurată de ale sale enigme/stele cad pe fața mea/eu plâng suspin și sufăr/universul s-a întunecat/doar timpul îmi e aliat/încercând cu speranță/inima mea luptătoare” Se conturează portretul strălucitor al femeii visate, strălucire ce nu rezidă într-o frumusețe fizică anume, ci din frumusețea interioară care-i va da forța de a-l iubi pe el,  poetul frust.

 
Drama existențială s-a insinuat în destinul lui Mihai Epli odată cu nașterea lui sub semnul lui Hefaistos, zeul făurar care își face insesizabil defectul fizic prin desăvârșirea artei sale.
E odramă accentuată de-a lungul anilor prin dispariția îngerului său de lumină, mama adorată care-l privește dintre stele și pe care o deplânge în confesiuni de o lamentație continuă.

Se adaugă pierderea prietenilor și a mentorilor, lărgind golul din jurul său, dar găsește tăria de spirit de a lupta cu armele sensibilității,  făcând din frustrare un resort de victorie spirituală. Sunt fericit „Bucuria mea/a născut o ploaie de stele/luna și soarele/îmi sărută melancolia/ele plâng alături de mine/cu lacrimi purtătoare de fericire./În fiecare zi și în fiecare noapte/mă bucur că zâmbesc/căci Cel de Sus mi-a dat viață să trăiesc/și am trecut peste toate/Am luptat și voi lupta în continuare/Căci viața îmi va da surprize/de minuni purtătoare.
E un angajament pe viață al unei lupte cu viața și așteptarea prelungă și neîmplinită a iubirii mult dorite.
Momentul în care sentimentul trecerii timpului este copleșitor, nu doar pentru conștientizarea parcursului spre obștescul final, într-un fugit irreparabilae tempus etern, ci ca un portal al noilor perspective și speranțe, este revelionul cu „noul an propus: Trec anii, trec... „A mai trecut un an din viețile noastre/cu bune și cu rele am trecut peste toate/am luptat, dar vom lupta în continuare/și în anul nou cu o speranță nemuritoare./în noaptea de revelion ne-am pus o dorință cu toții/ cu lacrimi de bucurie în ochii noștri/așteptăm cu nerăbdare voia sorții./cu mâinile încleștate ne rugăm Celui de Sus/să ne ocrotească de boli în noul an propus/să ne cuprindă sufletele cu bucurii și împliniri/și să trecem mai ușor peste amăgiri” Deși vorbește în numele unui noi, acesta este incert, general doar în aparență, în esență, Mihai își confesează propria stare de adâncă emoție și speranță în binefacerile pe care le așteaptă de la noul an, e o rugă fierbinte pentru un nou început, o nouă perspectivă a vieții.
O secțiune a volumului cuprinde Acrostihuri, mostre de virtuozitate poetică, a cărei tehnică nu e simplă, dar la care Mihai pare a avea mai multă pricepere decât la exprimarea sentimentelor, unde se simte o doză de explicit care suprimă liricul, făcând loc unei lamentații continue, pe aceeași temă a nefericirii,  a iubirii pierdute sau a celei aspirate.
Volumul de față cuprinde grupaje de poezie după criteriul etapelor de creștere poetului întors spre sine, întărit de suferința lui devenită modus vivendi, apoi, consolidarea acestei forțe interioare care-l determină să prețuiască pe cei din preajma lui, să le poarte recunoștință, să le recunoască meritele în ușurarea destinului său.
Este o confesiune versificată a unei ființe solare ce face eforturi de a se vindeca de suferință și nefericire prin actul de spiritualizare consecventă cu resursele propriei creații.