Cu ocazia celei de-a IV - a ediții a Festivalului Internațional de Poezie DOAMNELE METAFOREI(Baia Mare, 2022) am avut ocazia să-l cunosc pe tânărul şi talentatul scriitor Adrian George Itoafă din Constanța care mi-a înmânat câteva dintre cărțile domniei sale, printre care şi OMAGIU NIPON, ultima apariție, pe atunci, din repertoriul editorial al dânsului. Îmi cer scuzele de rigoare pentru faptul că foarte ocupat fiind cu problemele cotidiene şi cu proiectele propii nu am găsit mai repede timpul şi momentul necesar să mă aplec peste scrierile dânsului. Îmi fac " mea culpa " convins fiind că voi fi înțeles.
Domnul Adrian George Itoafă este licențiat în drept şi autorul următoarelor cărți : Volume de poezie (IMENSITATEA NECUNOAŞTERII, 2020, Editura SFÂNTUL IERARH NICOLAE, Brăila ; CĂLĂTORIND LA LIMITA IMPODIBILULUI, 2020, Editura SFÂNTUL IERARH NICOLAE, Brăila ; INTRÂND ÎN CUPRINS, 2021, Editura SFÂNTUL IERARH NICOLAE, Brăila), Eseuri şi Proză (ITOAFĂ CUVĂNTĂ, 2021, Editura SFÂNTUL IERARH NICOLAE,
Brăila), Haiku (OMAGIU NIPON, 2021, Editura SFÂNTUL IERARH NICOLAE, Brăila), Teatru, Sketch (METAMORFOZA EGOULUI, trei piese de teatru şi două scheiciuri, 2022, Editura eCREATOR, Baia Mare), Antologii (Antologia UNIVERSUM ; Antologia NE SCRIU DIN CER POEȚII etc), Apariții în revistele literare ( CONFLICTE LITERARE ; Revista THYMES ; Revista POEZII PENTRU SUFLETUL MEU ; CONVORBIRI LITERAR - ARTISTICE ; SINTAGME CODRENE şi aşa mai departe). Din spusele dânsului mai are finalizate zece cărți de poezie, trei romane, aforisme, toate aşteptându-şi rândul pentru a fi tipărite (sursa internet).
Aşadar, după cum se vede, domnul Adrian George Itoafă este un ceea ce se cheamă scriitor prolific şi de succes.
Cartea dânsului, OMAGIU NIPON, micuța dar interesanta carte de HAIKU, a apărut în anul 2021 la aceeaşi Editură SFÂNTUL IERARH NICOLAE din Brăila, înregistrată la Biblioteca Națională a României cu ISBN : 978 - 606 - 30 - 3571- 5 / 821. 135. 1 ; Coperta : Andreas Alexandru Itoafă ; Desen copertă : Andrada Cristiana Itoafă.
Aşa după cum dânsul declară în cuvântul înaite al cărții, a conceput această carte cu gândul de a aduce un omagiu culturii şi civilizației japoneze, dar şi cu gândul de a finaliza un proiect pe care l-a conceput cu mulți ani în urmă. Una dintre dorințele mari ale scriitorului " . . . ar fi să ajung(ă) pe meleagul acestui ținut, pentru a simți şi vibra cu fiecare ființă, reuşind să înțeleg(înțeleagă) diversitatea lor "(Din mărturisirile autorului).
Cartea cuprinde, cu aproximație, un număr de 126 haiku - ri, terminându-se cu mininatele sale cuvinte : " Mă îmbrac în frac, să invit nemurirea la duş. Cu respect, Adrian George Itoafă ", însoțite de fotografia autorului. Pe coperta a IV - a se află redat haikul cu care se deschide cartea, respectându-se acea tehnică a simetriei, împreună cu imaginea drapelului nipon. Reuşită prezentarea grafică a cărții.
HAIKU este un gen de poezie japoneză cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe repartizate pe trei versuri din 5, 7, 5 silabe. În mod obligatoriu haikurile trebuie să conțină cel putin o imagine artistică sau un cuvânt care să exprime anotimpul (kigo) în care este scrisă poezia. De regulă, subiectele din haikuri se referă la natură, plante, flori, insecte etc. Cel mai cunoscut autor de haikuri (haijin) este Matusuo Bashō care a reuşit să impună haikul clasic în cartea sa DRUMUL ÎNGUST SPRE ÎNDEPĂRTATUL NORD. În momentul de față acest tip de poezie este cea mai cunoscută formă de manifestare în Japonia (peste 10 milioane de practicanți, majoritatea amatori), fiind cunoscută şi-n afara ei (Anglia, America şi aşa mai deoarte).
Este destul de dificil să se compună o astfel de poezie în altă limbă decât japoneza, deoarece limba japoneză se pretează din plin la aşa ceva şi viceversa, haikul se mulează perfect cu limba japoneză pentru că în limba niponă toate sunetele ce formează alfabetul au aceeaşi lungime, iar pe de altă parte, toate poemele HAIKU sunt la fel de lungi, păstrând în mod obligatoriu un ritm impus din timpuri străvechi. Arta modernă încearcă în momentul de față să elimine aceste canoane, lăsând frâu liber imaginației artistului în sensul ca acesta să aibă câmpul liber necesar de a se concentra asupra conținutului, nu a formei, a numărului de silabe din vers. Punctul forte al unui asemenea tip de poezie este acela că, în conformitate cu teoria maioresciană, haikurile pot exprima idei multe în cuvinte putine.
Unii poeţi moderni japonezi, bunăoară Banya Natasuishi încearcă să combine haikul cu nişte imagini vizuale abstracte, lucru pe care-l face şi poetul Adrian George Itoafă. De pildă, în poemul haiku cu care se deschide cartea : " Omagiu nipon
Pe steag flutură soare
Câtă splendoare "(HAIKU 1), imaginea vizuală a drapelului nipon cu simbolul soarelui răsare, al soarelui roşu, incandescent prinsă în poemul cu formă scurtă, concisă stimulează imaginația cititorului aducându-i în față simbolistica drapelului nipon, care drapel îi poate crea cititorului intr-un mod la fel de imaginativ scene pe care acesta, cititorul, să nu le fi văzut poate niciodată. De aici sentimentul de " splendoare ", de reverie maximă.
De multe ori în cartea domnului Adrian George Itoafă haiku merge mână în mână cu fotogragia creând un sincretism artistic modern, deosebit de frumos :
" Observ fulgere
Pânântul luminează
Acasă toți dorm "(HAIKU 2).
Cititorul îşi poate imagina cu uşurință tabloul misterios al unei nopți de vară cu cerul brăzdat de fulgere intense care-l luminează sacadat (imagini vizuale), dar şi cu zgomotele puternice ale tunetelor (imagini auditive), în timp ce toţi ai casei, natura întreagă, adăpostindu-se aştesptă urmările cu inina chircită, după care, furtuna trecând, totul revine la normal dimineața, natura mai proaspătă şi mai vioaie decât inainte urmându-şi cursul ei firesc. Prin cuvinte atât de puţine se pot imagina sensuri şi înțelesuri atât de multe, nu-i aşa?
Să nu uităm niciodată faptul că pentru un haiku criteriul esențial rămâne originalitatea. Apoi, aşa zisele cuvinte sezonale (referitoare la sezon) pot fi înlocuite cu nişte cuvinte cheie cu caracter universal : marea, copacii, viitorul, apa etc, cuvinte care nu trebuie neapărat să aibă legătură cu anotimpul. Bunăoară, în poemul al treilea de la început : " O floare admir
Câtă frumusețe stă
Pe o tulpină "(HAIKU 3), cuvintele cheie despre care vorbeam sunt cuvintele " floare ", " frumusețe " şi " tulpină ". Au şi ele o anumită legătură cu un anumit anotimp, dar nu direct. Poemul acesta tip haiku prin forma lui fixă, concisă, versuri şi silabe limitate, fără rimă (condiție de bază în haiku), cu verbele predicat " admir "
şi " stă ", ambele la modul Indicativ, timpul prezent (nu se admite alt timp în afară de prezent) îți dă impresia unui lucru fin, atât de delicat că îți este parcă frică să-l îmbrățişezi cu ochii minții pentru a-l analiza, de teamă să nu-l striveşti. În fond, autorul unui asemenea tip de poezie face o muncă de mecanică poetică atât de fină încât poate fi asemuită cu munca unui ceasornicar. Acolo sus, în creierul poetului, o asemenea muncă fină se desfăşoară combinată cu multitudinea de simțiri, emoții şi nuanțe de frumos din comportamentul intim al ființei umane, din sufletul şi spiritul acesteia. Floarea admirată devine unicat, tipică pentru frumusețea ei, pentru încărcătura emoțională şi de frumos care stă pe plăpânda tulpină. Oare poate suporta o singură tulpină atâta încărcătură emoţională şi de frumos? Oare nu se va frânge sub o asemenea greutate? Doamne, câtă splendoare, cătă frumusețe!(HAIKU 3).
O importanță deosebită într-un haiku o vor avea cuvintele penetrante, cuvinte care să exprime stări emoţionale intense (bucurie, optimism şi frumuseți armonioase), precum şi noțiunea de etern care reprezintă constantul, apoi dimensiunea atemporală a artei, în contrast cu vremelnicul, cu dimensiunea trecătoare a naturii, cu frumuseţea naturii şi a inteligenței umane, cu patosul lucrurilor, cu negativitatea şi lipsa de spirit, cu conotații din filosofia ZEN de nimicnicie, tristețe a singurătății şi a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugător, a frumuseții austere, a melancoliei dezolării şi a misterului singurătății, al înstrăinării, toate acestea prezentate, trăite, mai bine zis intuite într-o simplitate adâncă a formei literare, în acelaşi timp, elegantă şi plină de naturalețe :
" Tremură creanga
Văntul rupe roadele
Privim temători "(HAIKU 4). Structural vorbind, avem aici în cele trei versuri, trei propoziții princiale aflate în raport de coordonare. Fiecare dintre ele are un înțeles de sine stătător. În fond este o frază care se continuă în cele trei versuri. Poetul Adrian George Itoafă ştie lucrul acesta. Cunoaşte în amănunțime regulile unui haiku, atât de structură cât şi de fond. Astfel şi poemul acesta, ca şi celelalte, este scris la prezentul lui, anotimp început de toamnă, sau sfârşit de vară, vreme schimbătoare cu vânt care rupe roadele, iar noi privim temători acest început, posibil proces de distrugere a recoltei prin desprindere de ram înainte de vreme. Aşadar prezentul poemului este aici şi acum. Pronumele personal nu se foloseşte deloc, sau foarte puțin (conform regulilor standard ale haikului), aici este inclus, fiind sintactic subiectul inclus al verbului predicatat " Privim ", cu forma
[noi].
Ultimul vers al haikului trebuie să fie un vers tare, un vers şoc, un vers bombă care trebuie să impresioneze, tot aşa cum primul vers trebuie să fie cel mai atrăgător :
" Amenințare
Aninalul pătrunde
Teama pădurii "(HAIKU 6). Primul vers, format dintr-un singur cuvânt " Amenințare ", o propozitie eliptică, o proziție fără predicat exprimat, dar dedus, atrage atenția cititorului asupra animalului de pradă care pătrunde, urmând versul al treilea, versul şoc care concluzionează teama intregii pădurii şi nu numai. Fenomenul (sentimentul) de teamă şi fiara animal pot fi extinse la modul universal.
Din lipsă de spațiu şi de timp ne oprim aici cu analiza poemelor HAIKU, nu de alta, ci pentru faptul că un poem HAIKU trebuie să fie lăsat să exprime singur imaginea artistică, fără cuvinte, la modul telegrafic.
Domnul Adrian George Itoafă cunoaşte ca nimeni altul tehnica de creare a haikurior, o tehnică complicată care nu permite folosirea figurilor de stil, a tropilor din artele poetice occidentale (comparația, metafora,epitetul, repetiția), ci doar imagini concrete : elipsa, paradoxul, simbolul, aliterația sau variația vizuală). Verbele trebuie să fie cât mai puține şi folosite la timpul prezent sau gerunziu.
Cu siguranță că distinsul poet Adrian George Itoafă este un iubitor al naturii, pentru că un HAIKU se scrie în mijlocul naturii, într-un moment de iluminare, de inspirație şi de surpriză, fiind o poezie a simțurilor care surprinde în mod misterios realitatea, nefiind o poezie a cuvintelor. Astfel că distinsul nostru poet, în poemele sale cu formă fixă nu pune întrebări despre trecut şi viitor, sondând însă acea adâncime infinită a clipei prezente, care în fond este trecătoare, efemeră, ştiind că dincolo de aparențe, în ciuda limbajului aparent simplu al unui haiku trebuie să fie o poezie vitată, o meditație asupra sorții omului în universul acesta mic şi mare (micro şi macro), alături de toate celelalte viețuitoare, în plin proces al derulării fenomenelor.
Nu putem încheia recenzia noastră fără a aminti din nou cuvintele autotului splendidei cărți, OMAGIU NIPON :
" Un proverb japonez ne determină să ne autodepăşim prin progres, astfel : Viziunea fără acțiune este un vis cu ochii deschişi. Acţiunea fără viziune este un coşmar. Putem avea viziuni, dar rămase la stadiul acesta, nu vom putea cunoaşte progresul. Aşa că trebuie să dăm frâu liber imaginației. "(Din Mărturisirile autorului).