despre
TOBELE  MUTE
de Emilian Marcu
   Romanul „TOBELE MUTE”, apărut la editura PIM din Iaṣi în 2014, ne dezvăluie o lume pe care n-am ṣtiut-o, dar care după lectură, admitem că era necesar s-o cunoaṣtem, fiindcă grozăviile vieţii într-o taiga necruţătoare trebuie să le luăm în calcul cȃnd gȃndim ṣi asumăm că asemenea lucruri n-ar trebui să se mai întȃmple vreodată.    
    „Tobele mute” (romanul) nu-i decȃt o metaforă a unui sunet care anunţa ceva catastrofal pe de o parte, ṣi pe de altă parte nu-i decât o stare stranie a unui loc în care nu se întȃmplă nimic special în afara destinaţiei pentru care a fost creat. Lagărul de muncă forţată nu este tulburat decȃt de bataia tobelor care anunţa ceva neobiṣnuit, evadare, moarte, accident, mobilizare în vederea unei inspecţii aṣa zis inopinate.
    Regula vieţii simple, de aṣezare dupa tipicul tuturor localităţilor, este imediat adoptată d-un firesc al asumării traiului în comun.

    Pȃnă la urmă diferenţa între deţinuţi ṣi paznici era minimă, toţi respectau ṣi completau aceleaṣi reguli de supravieţuire, aceiaṣi rutină încȃt ideea de libertate, în sensul curat al cuvȃntului, era forţată să îmbrace haina necesitaţii înţelese  (în sensul gȃndit de Spinoza ṣi Hegel)  într-o orȃnduire obṣtească, în care toţi se supun efortului de supravieţuire.
    Asta subliniază magistral ṣi Emilian Marcu în romanul său, „TOBELE MUTE” unde singurele diferenţe între personajele sale sunt numai cele care ţin de particularităţile fizice ṣi psihologice individuale. Ḯn taigaua nemiloasă se face numai ce trebuie, fiecare respectȃnd rolul pe care îl are predestinat, orice abatere ducȃnd în ultimă instanţă la tragism ṣi la punerea la treabă a tobelor care părăsesc starea de muţenie.
    Romanul este structurat în trei părţi: Mȃnzul de lapte, Umbra peṣtelui sub gheaţă ṣi Cămaṣa de cenuṣă a prizonierului.
    Ameliorarea stării de bine se facea prin mici bucurii pe care ṣi le făceau unii altora.
    Mȃnzul de lapte primit în dar de la Ion Alnimănui, devine pe loc bucuria tuturor copiilor (atȃt ai paznicilor, cȃt ṣi ai prizonierilor) care îṣi drămuiesc porţiile de lapte ṣi zahăr candel spre întremarea mȃnzului, ṣi asta pȃnă cȃnd, pentru un ospăţ ilicit într-alt loc din taiga, mȃnzul este furat ṣi nostalgia lui Ion Alnimănui este vindecată de un caluţ de lemn, care în visele sale se transforma în animaluţul pe care-l îngrijise.
    Satul lagăr ṣi satul Ivanovca sunt organizate după toate regulile aṣezărilor  omeneṣti de priceperea ṣi calităţile de gospodar ale lui Aliluievici  (comandantul lagărului) ṣi ale lui Saṣa Ilici - comandirul civil al trăitorilor din satul Ivanovca, unde comandiră de fapt era Nastasia Vavilov, ṣefa nevoilor femeiesti ṣi stăpȃna catastifului.  
    Singura vietate care părea să facă tot ce voia, era stăncuţa care n-avea restricţie de miṣcare ṣi pe care cei care mergeau să îndeplinească (norma de arbori tăiaţi) nevoia de lemn, a Maicii Rusia, o observau zilnic.
    Ḯn rest traiul în imensitatea ostilă a Siberiei, se consuma dupa reguli clare. Ḯn satul Ivanovca femeile îi cereau ajutorul lui Saṣa Ilici ca singură prezenţă bărbătească permanentă a locului ṣi Nastasiei Vavilov  cea care avea consemnat în catastif toate nevoile femeieṣti ale văduvelor din sat ṣi ordinea în care acestea se bucurau de vizitele ṣoferilor sau ale lui Trifonov cel care asigura schimbul cu cele trebuincioase , aduse din oraṣul port (în schimbul produselor proprii).
    Ḯn lagăr, Aliluievici i-a organizat pe trăitori în mici ateliere după meseriile din civilie.
    Ḯntreg universul suflării omeneṣti a romanului „Tobele mute” pare să se învȃrtă în jurul personajelor principale, Saṣa Ilici, Aliluievici, Trifonov, Nastasia Vavilov, Ion Alnimănui ṣi episodic cu legăturile acestora cu alte personaje.
    Personajul central Saṣa Ilici este însăṣi esenţa supravieţuitorului în acel mediu ostil (cel care prin experienţa personală pare să îmblȃnzească ṣi să umanizeze natura înconjuratoare) dar ṣi al războiului cu uriaṣa sa explozie care a spulberat pentru totdeauna o parte a bărbăţiei sale, împiedicȃndu-l ca mai apoi  să răspundă avansurilor insinuante ṣi uneori insistente ale femeilor, în special ale Nastasiei Vavilov, pentru care nutrea un sentiment mai mare decȃt o simplă simpatie.
Se ataṣează de un cȃine (care dovedise un devotament fără margini faţă de stăpȃnul său decedat), lucru care-i va marca destinul său poate că, chiar i l-a corectat, atunci cȃnd a fost sfȃṣiat de urs, iar el a căzut în rȃpa unde oamenii aceia ciudati l-au îngrijit.
    Nu se întȃmpla în taiga nimic despre care să nu ṣtie, de aceea aflase cu mult înainte despre Trifonov ṣi vizitele sale care urmau să se întȃmple săptămȃnal, avea relaţii bune cu Aliluievici ṣi ceilalţi membrii ai administraţiei lagărului (Trifanov) ṣi participa la tot ce însemna îmbunătăţirea traiului în Siberia neiertătoare.
    Nastasia Vavilov era cea care ţinea în frȃu patimile instinctuale (ale femeilor rămase văduve de tinere) cu al ei catastif în care consemna sorocul fiecarei femei care putea să beneficieze de vizita ocazională a bărbaţilor.
    Bărbăţia lui Ion Alnimănui o buimăcise ṣi pe Nastasia Vavilov (dar demnitatea o făcuse să-ṣi reprime dorul de bărbat, cȃnd îṣi aducea aminte în special de mȃngȃierile lui Fedea pe care l-a luat din dragoste, preferȃnd lacrimile amare ale văduvei de război) aproape cu aceiaṣi intensitate ca atunci cȃnd se hotărȃse să-ṣi ofere fecioria ca mireasă a zăpezii lui Fedea (cȃnd „ o fierbinţeală plăcută, pe care nu o mai simţise din acea noapte, se strecura, pe furiṣ în stomac, ca un fȃlfȃit de aripi de fluture”).
    Aliluievici cu abilităţile lui din civilie este cel care prin priceperea sa organizează făcȃnd viaţa să fie capabilă să învingă natura duṣmănoasă.
    Bucătăreasa lagărului Katiuṣa Katisei Vasilievna este cea care are ocazia să se bucure de înzestrarea peste măsură a bărbăţiei lui Ion Alnimănui, ṣi să-l iniţieze în toate bucuriile dragostei, despărţindu-l definitiv de inocenţă ṣi copilărie, ṣi să-l transforme în bărbatul grozav care se va bucura de dragostea adevărată ṣi sinceră a Aliei, dar ṣi a Tasiei care pentru prima dată în viaţă s-a simţit împlinită ca femeie după momentul cȃnd „din copilul curat ṣi sincer, plecat dintr-un orăṣel de pe malurile Volgăi , nu mai rămăsese acum nimic. Acolo rămăsese adolescenţa ei, nimicită brusc” (fusese violată ṣi celelalte experienţe n-au mai contat, nici măcar cea cu Aliluievici).
    Dimensiunea (peste ce înseamnă obiṣnuitul)  bărbăţiei lui Ion Alnimănui, era parte a  generozităţii lui Dumnezeu (cu care hotărȃse să-l înzestreze) pentru a fi apărat ṣi apreciat de femeile cărora putea să le împlinească un vis de împerechere totală.
    Petrecerea comună de sărbătorile sfȃrṣitului de an estompa orice diferenţă între „cazaţii de aici” ṣi paznici, ṣi alunga disperarea pe care o acumulau observȃnd cocorul care n-avea de ce să ţină seama de sȃrmele ghimpate ṣi mai ales de paznicul suprem sau „straja eternă ce se numea ger sau de distanţele fără sfȃrṣit”.
    Incidentul dintre Trifonov ṣi Jenea cea osoasă ṣi corecţia nu tocmai amicală pe care Nastasia o aplică focosului amorez are pȃnă la urmă final fericit deoarece Șura (care nu-ṣi mai lua ochii de la deschizătura prohabului lui Trifonov, care deṣi arăta „ca o rȃpă părăsită” mai păstra valoarea unei promisiuni viitoare) îl vindecă de rănile căpătate în timpul „conversaţiei” cu Nastasia Vavilov, iar cȃnd îṣi răcoreṣte simţurile ṣi-ṣi potoleṣte hormonii îl pune la dispoziţia celorlalte femei,  organizȃndu-l ca bun comun potrivit datelor din catastiful comandirei Nastasia.
    Dispariţia lui Saṣa Ilici, căzut în rȃpa aceea adȃncă, atunci cȃnd a încercat să-ṣi scape cȃinele din ghearele ursului, fuga lui Ion Alnimănui cu Trifonov în oraṣul port, par să dea peste cap liniṣtea ṣi ordinea instaurate de Aliluievici.
    Aliluievici află repede despre Ion Alnimănui ṣi Trifonov ṣi intuieṣte locul unde urma să-l găsească pe Ion Alnimănui.
    Ḯntȃlnirea Tasiei cu Aliluievici este ca o întȃlnire dintre un alt bărbat cu altă femeie deṣi altădată vorbele „femeii rămase în pielea goală, întinsă pe pala de fȃn mirosind a zori de zi ṣi a păcat proaspăt” nu mai păstrau nici măcar ṣoapta ecoului „hulubaṣul meu, hulubaṣul meu” iar ale lui „porumbiţa mea, porumbiţa mea” îi rămȃneau sechestrate în gȃt ca mărul lui Adam.
    Ion Alnimănui fără să ṣtie ṣi să vrea (cu inocenţa nepierdută definitiv) nu-ṣi dorise să înlocuiască în sufletul Tasiei pe Aliluievici cel care atunci, demult, izbutise să refacă sufletul sfărȃmat (ṣi să mȃngȃie trupul traumatizat ṣi pȃngărit de brutele violatoare) al Tasiei ṣi s-o aducă în oraṣul port.
    Acum se întorcea cu Aliluievici în satul lagăr unde ṣtia că-l aṣteaptă un borṣ cald ṣi  Katiuṣa Vasilievna, care-i forţase saltul peste copilărie ṣi-l înzestrase cu dilema că ceea ce i se întȃmplă „este păcatul ṣi poate că ṣi dragostea”, fără să-l lămurească „că focul acela din stomac se numeṣte iubire”.
    
    II. Umbra peṣtelui sub gheaţă
 
    Sezonul de pescuit îi dădea lui Saṣa Ilici adevărata lui dimensiune de „koṣovȃi atamanul”, fiindcă el „cunoṣtea, ca nimeni altul, toate cotloanele ṣi locurile bune” ṣi ṣtia să îndrume pescarii cum nu se putea mai bine, în lupta cu peṣtii cei mari care puteau să-i tragă sub gheaţă, aṣa cum se întȃmplase odată cu celălalt ataman. Ḯn orice caz, Saṣa Ilici îṣi imagina o luptă acerbă „în afundul apelor sub gheaţa groasă” cu „somnul acela uriaṣ” pe care să-l aducă la mal asemenea lui Santiago eroul lui Ernest Hemingway.
    Umbra peṣtelui sub gheaţă îl urmăreṣte ca o pedeapsă, pentru că-l ţinuse agăţat ṣi-l adusese la mal, părȃndu-i-se că alt somn ṣi mai mare îi face semne ṣi-l provoacă la o luptă care pe care.
    Ḯn taigaua nemiloasă problema vieţii ṣi a morţii părea să-i unească ṣi să-i solidarizeze (mai mult decȃt orice constrȃngere) pe trăitorii satului lagăr care pentru femeia care se spȃnzurase spre a se alătura mai repede bărbatului care dispăruse îṣi fac datoria de-ai aplica un ritual care-i valabil în toate colţurile lumii, cel al pregătirii pentru trecerea dincolo, semn că nepăsarea între oameni nu poate exista nici măcar ca iluzie, cȃnd este vorba de moarte.
    Moartea lui Stalin este resimţită în fel ṣi chip, de la iertarea din „Dumnezeu să-l ierte”  la dansul colectiv stȃrnit de armuṣcă, la ce ne facem, ṣi la vorba răstită de Tasia „Ce-mi pasă mie de tătuca al tău”, pȃnă la demersul slujbei de înmormȃntare a „umbrei”, oficiată de Serafim Terapont („Tătuca pentru el era o umbră întunecoasă”).
    Nunta sumară a Aliei cu Ion Alnimănui (cu cheful ṣi cȃntecul armuṣtii) se consumă în pădure, unde pe pămȃntul cu iarbă plină de rouă trupul Aliei căpăta „culoarea unui trandafir roz pe care Ion Alnimănui îl amirosea cu timiditate ṣi sfiiciune”.
    Ordinul de desfiinţare imediată al lagărului pare să-i buimăcească pe toţi, părȃnd să-i ia pe nepregătite, deṣi nu existase clipă în care să nu-ṣi dorească acel moment.

    III. Cămaṣa de cenuṣă a prizonierului
    
    Alia se hotărăṣte să-ṣi urmeze bărbatul în satul lagăr (nefiind la curent cu ṣtirea desfiinţării lagărului) ṣi în drum poposesc la rădăcina unui mesteacăn bătrȃn sub „cerul plin de stele, mai mari ṣi mai mici, care lumina calm deasupra capetelor lor” ṣi Ion în somn  rostea „Un cer de stele dedesubt, / Deasupra cer de stele” , vorbe pe care le auzise de la Serafim Terapont (Mitea Zaim) semn că Eminescu cu Luceafărul lui este mai mult decȃt universal.
    Dragostea pe pămȃnt în iarba îmbibată cu rouă, dintre Alia ṣi Ion Alnimănui, are magia iubirii dintre Maria ṣi Robert Jordan, eroii lui Hemingway (direct pe pămȃntul care părea că se topeṣte sub ei, ṣi care nu fusese împrejmuit de sȃrma ghimpată care limita un teritoriu care semăna cu o colivie în care captivitatea era starea de fapt).
Acum cȃnd rodul dragostei dintre ei îṣi anunţa prezenţa prin zvȃcniturile care vesteau   FACEREA ṣi viitoarea viaţă care pentru Alia „abia acum începea să-ṣi deschidă pleoapele, să înmugurească”.  
    Pregătirile pentru plecare după eliberare atȃt a condamnaţilor cȃt ṣi a personalului administrativ, plecarea ṣi forfota îmbarcării în camioane sunt fin analizate de Emilian Marcu , care prin acuitatea ṣi profunzimea observaţiilor se face demn urmaṣ al lui Dostoievski, în felul în care înţelege ṣi descifrează fiecare personaj din „Tobele mute”.
Poate numai dialogul personajelor nu-l apropie de marele rus (la care dialogul are valoarea anamnezei) în rest cei doi pot, prin opera lor, să fie făcători de cursuri pentru studenţii de la Psihologie.
    Naṣterea pruncului Aliei, întemeierea de Ion Alnimănui a altei localităţi (pe un pămȃnt în afara perimetrului lagărului) par a pune în drepturi o nouă ordine cȃnd Nastasia Vavilov îṣi ia în serios rolul de comandiră  ṣi să se stropṣească: „Hai treceţi la treabă, nu e vremea de dat apă la ṣoricei. Are cine plȃnge acum. Hai, la treabă” (plȃnsul copilului înlocuia bubuitul tobelor).
    Dintrei cei eliberaţi, cȃţiva s-au hotărȃt să rămȃnă spre uimirea comisarului poporului care nu se mai confruntase cu asemenea situaţie.
    Ḯntre cei care hotărȃseră să rămȃnă se afla ṣi bătrȃnul Kutȃsaev, care pe treptele comisariatului (părea să nu cȃnte la dromba lui ci părea mai degrabă că „plȃngea prin cȃntec ṣi privea cerul aspru”, „că înoată pe apele cerului, în căutarea Almmei sale dragi”) murea ca să poată urca pe fuiorul împletit de jalea lui ṣi sunetul drombei.
    Personajele lui Emilian Marcu sunt luptătoare, nu se lasă învinse ṣi-ṣi refuză condiţia de victime, odată cu naṣterea pruncului lui Ion Alnimănui.
    Bătaia tobelor este înlocuită de ţipătul vieţii, care anunţa perpetuarea chiar ṣi-ntr-o taiga nemiloasă.
    Ḯn orice caz în „Tobele mute”, Emilian Marcu depăṣeṣte cu mult condiţia naratorului excepţional de uriaṣ talent, el fiind înainte de toate un formidabil analist (al firii omeneṣti atȃt de eterogenă) al personajele sale pe care cu abilitate de mare maestru le face să coexiste într-o comunitate în care nu întotdeauna era pace ṣi armonie.