Ica Salisteanusau despre : LUMEA DUPĂ SABATUL COCORILOR de EMILIAN MARCU

           Motto:
                    “Se cuvine să stărui asupra unor
                         scriitori anume ṣi să te adapi
           din ei, ṣi mai ales asupra cărţii din
           care citeṣti, peste veacuri dacă
           voieṣti să ai un folos care să te
           ţină datornic în spirit!”
                               Emilian Marcu
            
    Pregătirea plecării lui Saṣa Ilici pe nesfȃrṣitele ape spre sălaṣul cocorilor, pentru a dovedi tuturor ṣi mai ales sieṣi că este cel mai priceput să rezolve problemele nordului nemilos (al Siberiei) atȃt pe pămȃnt cȃt ṣi pe nesfărṣitele ape, pare să coincidă cu apariţia în gura peṣterii (unde călugărul Sofronie îṣi îndeplinea treburile) a femeii (adusă de cămila oarbă care părea să ṣtie locul „unde se pare că ar mai fi fost mult mai demult”) care ar fi fost menită, parcă special pentru a tulbura dumnezeirea călugărilor care se nevoiau acolo spre a ţine piept invaziei furnicilor roṣii ṣi parcă pentru a-l contrazice pe călugărul Sofronie care era încredinţat că „Dumnezeu este singurătatea oamenilor”, iar acum locul din peṣteră prin prezenţa femeii nu mai păstra nimic din curăţenia ṣi sfinţenia  călugărilor (pe care prin post ṣi rugăciune, le „construiseră ei cu atȃta trudă prin ascultare”).


    Femeia care se strecurase în peṣteră, avea parcă misiunea să tulbure ṣi să dezmorţească simţirile prea îngheţate (ale călugărilor) în dogma care-i făcea să uite că-s oameni cu simţuri (pe care cu trudă ṣi le-au înăbuṣit) făcȃndu-i acum să-ṣi pună în oglindă spiritul pios pentru a alunga gȃndul păcătos (lucru care acum părea să fie peste puterile lor). Soluţia era suferinţa, flagerare ṣi durerea care ar mai fi putut echilibra starea de pace pe care o avuseseră ṣi care acum era deteriorată grav. 
    Ḯntrebarea grea pe care călugărul Sofronie ṣi-o punea, aproape cu disperare, ṣi cu dorinţa lăuntrică că n-ar trebui să i se răspundă, pentru a nu i se tulbura starea de vrajă care-l cuprinsese, avea în sufletul tȃnărului explicaţii - adoraţii demne de a se lua la întrecere cu cele din Cȃntarea Cȃntărilor („Eṣti mai curată decȃt zăpada de sub mesteceni, virgină ṣi crudă, mai curată ca pielea albă a mestecenilor gata a se jertfi, imediat după apusul soarelui. Eṣti mai curată decȃt răsăritul de soare atunci cȃnd scapără de pe vȃrful muntelui ṣi se rostogoleṣte spre noi, cu lumina lui rece, ca de gheaţă”) ṣi care-l păstra într-o dilemă care se înverṣunase să îl cuprindă ṣi pentru care nu fusese pregătit nici de îndelungatele posturi ṣi nici de rugăciunile înlăcrimate care-i împiedicau ecoul unor gȃnduri care (dacă ar fi fost demascate ṣi asumate) l-ar fi îndepărtat definitiv de la calea sfȃntă.
    Și de parcă n-ar fi fost de ajuns propriul zbucium, deveni brusc uimit ṣi buimac cȃnd începuse să priceapă că ṣi Preasfinţia Sa părea să iubească întreaga creaţie a lui Dumnezeu (inclusiv femeia) fiindcă mai exista ṣi altceva care-l tulbura ṣi care nu era ceea ce ṣtia sau ṣtiuse pȃnă atunci („Ce iubesc eu, deci, atunci cȃnd iubesc?”), apărȃndu-se de un gȃnd aproape apostat ṣi pe care, pȃnă atunci, nu-l dusese pȃnă la capăt („noi suntem făcuţi din stofe din care sunt croite de marele Arhitect, visele”) ṣi de care încerca să se lepede, fiindcă-l transforma într-un pusnic obiṣnuit tiranisit de pofte trupeṣti ṣi îndemnuri drăceṣti („un călugăr halucinat, un solitar buimăcit, un eremit beat de posturi ṣi consumat de febră”).
    Dimineaţa aceea de februarie („cȃnd gerul muṣca din pereţii peṣterii ca o fiară furioasă”) merita toate blestemele, de n-ar fi fost interzis să blestemi (dacă focul pe care-l rostuia călugărul Sofronie ṣi cămila care acoperea intrarea în peṣteră, n-ar fi făcut mai plăcută atmosfera din peṣtera unde „pielea femeii sclipea, umplȃnd cu lumină rece peṣtera pȃnă în înalturi”) părea menită să-l înspăimȃnte ṣi să-l poarte pe tȃnărul călugăr pȃnă în vecinătatea iadului.
    Și toate acestea se întȃmplau chiar în timpul cȃnd Saṣa Ilici se încumeta să plece pe marea cea mare, într-o misiune care-i complica viaţa aproape la fel ca atunci, cȃnd accidental nimerise-căzȃnd în „Tărȃmul inocenţilor”, văduvind taigaua de prezenţa sa, făcȃnd-o într-un anume fel aproape pustie, deṣi satul cel nou (al lui Ion Alnimănui) se dezvolta ca prin farmec, făcȃnd ṣi mai acerbă aṣteptarea femeilor (grele de dorinţe) care-ṣi ţineau lampa aprinsă, în aṣteptarea păcatului, deṣi zilnic se pregăteau pentru drumul spre cer unde sperau să capete mȃntuire.
    Le consola gȃndul, cȃnd după vizitele ṣoferilor veniţi după buṣtenii de mesteacăn („atunci cȃnd prosopul cel aspru trecea peste trup, să lumineze frumos, ca o lampă aprinsă, ṣi să fie plăcut mirositor cȃnd....”) presupuneau că „se face bucurie în cer, pentru un păcătos care se pocăieṣte”, ṣtiind în plus că ardoarea rugăciunii, după comiterea păcatului, avea intensitatea ṣi durerea căinţei, pe care rugăciunea făcută din rutină n-o avea, iar păcatul cu gȃndul pe care-l comiteau ṣi acum cȃnd bătrȃneţea le făcuse neinteresante ṣi nedorite, era la fel de grav ca ce-l pe care îl comiseseră în tinereţe, cȃnd nu se opriseră de la nimic din tot ce rȃnduiala ṣi canonul interziceau, iar acum continuau să viseze („ele visau acum cai verzi pe pereţi ṣi lăsau lampa aprinsă în fereastră nopţi în ṣir, arzȃnd gazul de pomană, că poate unul sau altul dintre ṣoferi se va opri să le găsească acolo doritoare să-ṣi împlinească visurile”) dar degeaba fiindcă aṣteptarea era zadarnică, iar condica Nastasiei Vavilov inutilă („ce fel de comandiră mai pot fi eu dacă nici condica aceasta nu-mi mai este de nici un folos?”) ṣi aṣternuturile impecabile, în care era pusă toată grija pentru curăţenie ṣi pentru exaltarea dorinţei, rămȃneau neatinse („aṣternutul meu, plăcut foṣnitor, mirosind a mentă ṣi a levănţică, culese în zori de zi cȃnd roua încă le mai ocrotea, era din lacrimi fierbinţi ṣi pătimaṣe”).
    Acolo, în pustietatea peṣterii, cu femeia aceea aflată în preajmă, disperarea că trupul supus dorinţei ṣi îndemnurilor pentru voluptăţi ( pe care castitatea le interziceau) îl făcea pe Sofronie să se biciuiască pȃnă la sȃnge, sperȃnd că la judecată Dumnezeu o să-i înţeleagă căinţa ṣi o să-i ierte păcatele („cu gȃndul, cu vorba ṣi cu fapta”).
    Supliciul pe care ṣi-l impunea bărbatul cel tȃnăr care era Sofronie, era resimţit aproape la fel de dureros ṣi de femeia (Siberia) care ṣtia că ea este cauza a toate acestea (deṣi fi vrut să mȃngȃie, să atingă ṣi să înfioreze spatele însȃngerat al celui care i-a oferit ospitalitate) gȃndind că este nedrept ce se întȃmplă fiindcă „tot trupul este iarbă ṣi toată slava omului este ca o floare de iarbă cu haină de rouă”, iar că atunci cȃnd se vor deschide „porţile împărăţiei cereṣti” , toate vor fi iertate.
    Lui Sofronie faptul că nu înţelegea hăul gȃndurilor femeii care-i privea supliciul i se părea mai dureros decȃt loviturile care-i maltratau carnea. Pentru el important era cuvȃntul Domnului („cuvȃntul Domnului rămȃne în veac”) fiindcă ṣtia că „rugăciunea este forma oratorică a sufletului, iar biciuirea este jertfa trupului!”.
    Loviturile de bici, care-i amestecau pielea ṣi sȃngele „înfăṣȃndu-l ca pe un prunc”, făcȃndu-l să icnească spre a-ṣi înăbuṣi ţipătul care oricum ajunsese ṣi la Saṣa Ilici (aflat pe apele nesfȃrṣite, orientat de Steaua Ciobanului, unde lua aminte la „vorbele rugăciune” rostite printre suspine adȃnci de călugărul presuspus păcătos) care nu înţelegea prea bine „ce se întȃmplă în lumea cealaltă, pe care o lăsase în urmă”.
    Saṣa Ilici plutea de parcă ar fi fost purtat de mȃna lui Dumnezeu profeţind: „peṣtera acelor călugări va fi cucerită de furnicile roṣii, dar acestea se vor adapta la religia călugărilor”, fiind ispitit să ceară „Ḯndurare” deṣi nu era prea sigur că ruga lui avea să fie ascultată.
    „Pe funia cȃntecului lui Kutȃsaiev Alibec, ar fi vrut Saṣa Ilici să urce pe crestele valurilor uriaṣe ṣi să ţină pluta drept” cȃnd Preasfinţia Sa îi ṣoptea Călugărului Chiparissa (pe drumul pe care-l făceau pȃnă la statuia Sfȃntului Pavel) cuvintele pe care le citise în cartea (de piatră) deschisă între palmele Sfȃntului.
    „Sunt mai bătrȃn ca dumneata” îi ṣoptea Călugărul Chiparissa Preasfinţiei Sale, convins că viaţa trăită în plus îi conferea dreptul de a ṣti mai multe despre mersul lumii („Sunt mai bătrȃn ca timpul din icoane / Sunt mai curat ca tȃmpla unui vis / peste cetăţi uitate cȃnd grele bastioane / cad pe apus cu umbra de proscris /   Și anii toţi buimaci de-atȃta aṣteptare / Printre făclii se-aprind ṣi mă cuprind / Că-n răni mi-a înflorit atȃta sare / cum gheaţa înfloreṣte pe un grind / bătrȃn ca timpul din icoane-s, iată / distanţele se-aprind mereu în amintiri / cum se aprinde rana-ntr-o săgeată / cȃnd e păcatul candelă-n priviri / Sunt mai bătrȃn ca timpul în tăcere / Cȃnd iarna se aprinde-n fagurul de miere”)  amuţind apoi de uimire cȃnd Preasfinţia Sa îi zice: „decȃt să blestemi trecerea anilor ṣi întunericul, mai bine aprinde o lumȃnare ṣi gȃndurile tale vor fi luminate”, nevenindu-i să creadă că Preasfinţia Sa poate cădea în păcatul ereziei luȃnd în calcul cititul în stelele oglindite în apele în care acesta îṣi vede chipul devastat de timp, penitenţe ṣi înfrȃnări, ṣi nici nu putea să-l înţeleagă prea bine cȃnd acesta îl îndemna „priveṣte în suflet, priveṣte în suflet”.
    Toate acestea le-ar fi dorit discutate, mai des, cu sfătuitorul său, dar teama de interpretarea greṣită a acestuia ṣi rezerva respectuoasă cu care păstra distanţa în urma sa („că aṣa mergea mai mereu, călcȃnd, abia vizibil, cu pasul timid Călugărul Chiparissa”) mai ales dacă discuţia s-ar fi purtat despre moralitate („moralitatea cea mai odioasă este neinteresantă pentru ceilalţi, dacă nu e dublată de candori ṣi mai ales de îndoieli”).
    Dar nu despre moralitate ar fi vrut Chiparissa să vorbească, ci despre alte lucruri pentru care n-avea îndrăzneala să iniţieze o discuţie, zicȃndu-ṣi „pune Doamne strajă bună ṣi lacăt greu gurii mele”.
    Interogaţia la care-ṣi supunea cugetul Călugărul Chiparissa (numărȃnd loviturile cu care tȃnărul călugăr Sofronie îṣi flagela trupul) cȃnd ṣi el păcătuise cu gȃndul ṣi dacă ar trebui s-o alunge pe Siberia neputȃnd să-ṣi răspundă („Oare eṣti mai puţin păcătos decȃt o alungi de aici pe această femeie?”) fiindcă nu putea ieṣi din uriaṣa dilemă ṣtiind că „proiecţia păcatului în Cosmos nu poate alunga sublimul în care, fie ṣi pentru o clipă, ai fost acoperit”  (ṣi „religia noastră este la fel de departe ṣi de tumult ca ṣi de apatie”), iar toate acestea îi produceau ṣi tinerei femei oscilaţii de pendul ale etalonului moral, care nu înţelegea de ce tocmai ea era cauza acestei tulburări.
    „Ḯn noaptea aceea”, „prin tunelul cel tainic” Preasfinţia Sa „se strecurase pȃnă la capătul dinspre pădure” pentru a ajunge „în peṣtera cealaltă” unde-l aṣtepta Călugărul Chiparissa care-i devenise duhovnic.
    „Nu-ţi alegi viaţa, ci o dezvolţi aṣa cum îţi este scris” îṣi aminti Preasfinţia Sa, ṣi numai LUI, Mȃntuitorului, trebuie să ne supunem, gȃndea Chiparissa care aici în împărăţia îngheţurilor, înfrigurat îl aṣtepta pe Musafir, privind la degetul mare al Sfȃntului Pavel care părea să arate un punct, pe care abia îl putea intui, un punct care trebuia să lumineze undeva între stele calea lui Saṣa Ilici pe apele cerului.
    Și zbuciumul său nu-i oferea niciun răspuns la toate întrebările sale : „Cine este pretutindeni nu este nicăieri. Cei care îṣi petrec viaţa în peregrinări ajung să aibă mai multe gazde, dar niciun prieten.”  cȃnd instinctiv se pipăia sub cureaua lată să simtă Cartea Sfȃntă, cu care venise acolo ṣi de care nu ṣtia nimeni.

*

    Să-ṣi asigure indulgenţa lui Aliluievici, care la rȃndul lui avea nevoie să-i îmbuneze pe comisarii care-l inspectau, Saṣa Ilici îi aducea acestuia blănurile cele mai rare ( de care avea parte ṣi Ostia „regina” soţia comandantului) ṣi-ṣi face de lucru fiindcă-i ales să se ducă în călătoria cea mare, pȃnă la marginea universului.
    Pregătirile de plecare s-au făcut pe ascuns ṣi cu asigurarea din partea lui Aliluievici că Jokar nu va afla ṣi că tobele vor rămȃne mute, nescoase din magazie cȃnd se va descoperi plecarea lui.
    După strategii numai de el ṣtiute ṣi învăţate de la Kutȃsaiev Alibec (care-l învăţase calcule legate de fazele lunii) ṣi-a ales ziua plecării în care ar fi vrut să-l ia ṣi pe Ion Alnimănui ca să-l înveţe tot ce ṣtia el ṣi mai ales să cȃnte la armuṣcă.
    Saṣa Ilici plecase fără Ion Alnimănui care fusese sechestrat de Nastasia Vavilov, ṣi-n somnul care i se întȃmpla din pricina extenuării, visa că femeile îṣi făceau cruce cu limba în cerul gurii, ca să alunge un duh rău care le-ar împiedica să scape dintre sȃrmele ghimpate.

*
    
Obsesiile Preasfinţiei Sale legate de femeie continuă (deṣi pentru el femeia nu era decȃt un peisaj plăcut ochiului) ṣi întrebarea dacă lui îi era încuvinţată o asemenea bucurie, rămȃne fără un răspuns precis, ṣi aṣteptarea lăuntrică a acelui răspuns părea că-l sugrumă într-o tăcere care semăna cu laţul spȃnzurătorii sau cu ameninţarea decapitării de-o ghilotină neiertătoare ca sabia lui Damocles.
    Clarviziunea ṣamanilor o pune pe seama fumului de tămȃie, gȃnd pe care ṣi-l reprimă fiindcă îi aducea aminte de momentul tunderii sale întru monahism ṣi de Liturghiile Negre care acum i se păreau erezii aproape de neiertat, singura salvare părȃndu-i-se numai privitul adȃnc în suflet, acolo unde este adevărata casă a omului fiindcă exista lămurirea că: „Păcatul e o patimă a materiei, iar viaţa cuvioasă de preamărire este ceea ce ne aduce mȃntuire”.
    Privind pe furiṣ spre femeia numită „Siberia”, concluzionează că „întristarea ṣi plăcerea sunt adevărate boli ale sufletului, iar cel mai mare păcat este necredinţa în Dumnezeu”. 
    „Ḯn afara lui Iisus, nimic din ce este uman sau spiritual nu are nicio valoare aici ṣi aiurea, constată deodată Călugărul Chiparissa”.
    Ḯndatorirea era lege pentru oricine se nevoia în acele locuri, potrivit ascultării, iar treaba călugărului Sofronie era aceea de a culege leacurile necesare obṣtei ṣi în special pentru Preasfinţia Sa.

*

    Toate acestea Saṣa Ilici le resimţea cȃnd vȃslea din răsputeri să împingă pluta „spre barierele cerului” ca să-l ducă la îndeplinirea misiunii, acompaniat de „un cȃntec straniu” pe care i l-ar fi trimis Kutȃsaiev Alibec, pe-o băsmăluţă albă de pe care căzuseră florile roṣii cȃnd Almma a scuturat-o să-i facă indicatoare pentru drumul dragostei ṣi care repeta obsesiv un refren: „Sfȃnt, sfȃnt  este stăpȃnul nostru Domnul Iisus Hristos”.
    Ḯṣi amintea de discuţia pe care o avusese cu Aliluievici atunci cȃnd împreună cu Nastasia Vavilov obţinuse permisiunea ca-n zilele de sfȃrṣit de an, cȃţiva prizonieri să sărbătorească alături de cei din Ivanovca.
    Acum întȃmplările trăite se rostogoleau, peste el, parcă înzestrate cu mai multă îndrăzneală, fiindcă nu-l mai atingea nici măcar răutatea lui Jokar.
    Acolo pe apele învolburate ṣi-a dat seama de neînsemnătatea sa ṣi că era o parte infimă (dintr-un joc mult mai mare ṣi însemnat) dar esenţială, după cum ṣi Aliluievici cu toată experienţa lui anterioară (care-l făcea gospodarul-administrator perfect) era tot o parte infimă, dar esenţială.
    Numirea lui Aliluievici ca ṣef al satului lagăr (ṣi capacităţile organizatorice ale acestuia) a făcut cȃt de cȃt viaţa mai uṣoară în pofida faptului că „niciodată cruzimea umană n-a fost impusă atȃt de mult ṣi de departe ca în acele (aceste) vremuri” gȃndea Saṣa Ilici.
    Acolo „în lumea largă a apelor” trăia o bucurie pe care nu putea s-o mărturisească decȃt lui Dumnezeu, căruia voia să-i spună „că doar moartea este regina înserărilor aici”, unde ṣi îngerii care trebuiau să-l vegheze erau demult adormiţi ṣi nu-l fereau (de niciun fel) de albul zăpezii pe care-l purta în minte alături de „amintire (a) plăcută” a Nastasiei Vavilov.  

*

    Gȃndurile Preasfinţiei Sale (pe drumul spre statuia Sfȃntului Pavel) se amestecau (neînţeleasă minune) cu cele ale lui Saṣa Ilici, care părea că-l aude pe Preasfinţia Sa zicȃnd: „Să-mi procuri 1500 de cȃini de vȃnătoare ṣi 1500 de ṣoimi să pot cuceri lumea aceasta” cȃnd privea pe furiṣ spre Siberia, observȃnd „palidele felinare care aruncau pe zăpada de la intrarea în peṣteră lumina morţii învelită în păcatul încă nefăcut.”
    „Ḯndeplinirea ritualurilor, înseamnă transfigurarea fiinţei umane tinzȃnd către divinitate, făcȃnd ca un om să fie considerat sfinţit”  îṣi mai spunea Preasfinţia Sa, adăugȃnd: „Priveṣte în suflet fiindcă nicio furtună nu este atȃta de tristă ca plȃnsul acestei femei”.
    Crucile făcute de Sofronie erau largi ṣi apăsate, parcă venite să-l ferească pe Preasfinţia Sa de erezie ṣi nebunie ṣi el zicea cu glas tȃnguit ruga către Dumnezeu „Priveṣte în sufletul lui că e curat ca zăpada”.

*

    Saṣa Ilici îl auzea de la mare depărtare pe Călugărul Chiparissa spunȃnd: „Ḯn fiecare zi, arborele produce o umbră, aṣa cum în fiecare an produce ṣi abandonează un frunziṣ pe care noi îl privim fără a ṣti că, de fapt, aceasta este chiar moartea” ṣi i se stȃrneau amintiri despre satul Ivanovca, despre Nastasia Vavilov ṣi despre celelalte femei (care-l aṣteptau să se întoarcă) fiindcă singurătatea pe care o trăia îi dădea senzaţia că nu mai era nici măcar cu sine însuṣi, cȃnd reflecta „că nudul unei femei este o chestiune sfȃntă, dar cel mai adesea impură” ṣi-ṣi amintea cum femeile îi înghionteau pe ṣoferii beţi spre a-i tȃrȃ spre casele lor, unde măcar iluzia împerecherii ṣi beneficiul mȃngȃierii, le mai dădea puterea de a aṣtepta altă ocazie.
    „Numai disperarea de a nu fi iubite le dă acestor femei forţa de a iubi pătimaṣ ṣi sălbatic” gȃndea aproape uimit Saṣa, de profunzimea judecăţii sale.
    „Cine eṣti tu Siberia?” era ecoul care stăruia în urechile lui Saṣa Ilici ṣi care părea vocea Preasfinţiei Sale, pe care el nu-l cunoṣtea.
    „Umbra femeii stăpȃnea cu o putere misterioasă întregul ţinut supunȃnd la grele cazne ṣi chinuri necunoscute, pe cei care aveau neṣansa de a o vedea acolo”.
    De toate aceste imagini se lipi memoria lui Saṣa Ilici acolo printre valuri, deasupra cărora i se părea că vede umbra armuṣtii lui.
    Satul lui Ion Alnimănui avea porţi ṣi nu era marcat cu sȃrmă ghimpată, fiindcă aceasta le amintea de libertatea îngrădită ṣi de palmele însȃngerate (de la trasul buṣtenilor).
    Acolo pe plută, amintirile i se mototoliseră fiindcă timpul se comprimase între două repere: „ziua cea mai lungă ṣi noaptea cea mai lungă”, „aurora boreală” schimbȃndu-i „toate percepţiile despre zi ṣi despre noapte”, iar „paṣii lui pe plută începură să devină ṣovăielnici, ca ṣi cum nu ar fi avut niciun pic de vlagă, ca ṣi cum ar fi învăţat mersul chiar în acea zi cȃnd pleacă din satul lor cocorii”.
    „De acolo de pe plută, vedea printre ceţurile dese cercurile de cocori ṣi zborul lor deasupra apei ṣi apoi, brusc, cum se desprindeau dintre zăgazurile cerului ṣi se rostogoleau, lăsȃnd căte o ṣuviţă de sȃnge” în care el putea să-ṣi privească chipul.
    După sabatul cocorilor, lui i se părea că începe deja o altă lume, un alt univers în care abia dacă reuṣea să pătrundă.
    „Unde eṣti tu, acolo voi încerca să fiu ṣi eu” îṣi spunea uimit în gȃnd Saṣa Ilici, fiindcă avea impresia că toate acestea i le spunea chiar Preasfinţia Sa ṣi că retrăirea experienţelor cu namila de urs, cu inocenţii ṣi cu întoarcerea din lumea cea mai curată dintre lumi, erau numai un reper temporal al lumii de după sabatul cocorilor.
    Părea locuit pe rȃnd cȃnd de Preasfinţia Sa, cȃnd de Călugărul Chiparissa, ṣi toate aceste capcane ale gȃndului nu-l lămureau de ce drumul unui om este predestinat, aproape ca cel al Damasculu, care l-a făcut pe Saul, Pavel, de ce omul putea să fie reglat ca un instrument („omul este cel mai mare instrument al naturii”) ṣi poate de aceea „ferice de cel ce rabdă ispita”, dar concluzia semăna cu o tristă melancolie, cu o reminiscenţă a unor sentimente neepuizate ṣi neduse pȃnă la capăt.
    Despre renunţarea la ce e lumesc ṣi dedicarea vieţii scopului sfȃnt, ajunge să înţeleagă Chiparissa dar ṣi Preasfinţia Sa care părea că-ṣi reaminteṣte întreaga viaţă, dar Saṣa Ilici, în mijlocul apelor, părea să nu-ṣi mai aducă aminte de lumea din care plecase, ci părea să-i trăiască pe cei doi (Preasfinţia Sa ṣi Călugărul Chiparissa) cu toate simţirile, îndoielile, gȃndurile lor ṣi mai ales cu tulburarea pe care le-o producea prezenţa femeii, lucru care pentru misiunea lor de luminatori creṣtini părea de neîngăduit.
    Avalanṣa pornită venise fără avertisment deoarece sunetul care o anunţa era confuz ṣi nu semăna cu niciunul din sunetele pe care ei le ṣtiau.
    S-au dumirit într-un tȃrziu cȃnd ṣi-au dat seama că sunetul era făcut de cadenţa paṣilor furnicilor roṣii care porniseră să cucerească lumea.
    „Cui îi pasă de cavalcada aceasta de sunete care zguduie aerul?” îṣi zicea Saṣa Ilici „acolo în mijlocul apelor, dar ṣi a viselor sale”, cȃnd nu-ṣi mai amintea nici de Nastasia Vavilov, nici de Trifonov, nici de călătoria lui pe firul rȃului spre vȃrful muntelui, nici de Ivanovca ṣi nici de satul lagăr sau de Ion Alnimănui, iar Chiparissa ṣi Preasfinţia Sa, care păreau că-l locuiesc atunci cȃnd gȃndurile lor alunecau tot la femeia din peṣteră (interzicȃndu-le cărarea către sfinţenia la care sperau) suprimȃnd gȃndurile lui care urmăreau drumul lui „Kutȃsaiev Alibec pe crestele muntelui să se întȃlnească cu băsmăluţa aceea albă care părea că este faţa Almmei lui sau faţa curată a unui înger”.
    Și visul tulburător al călugărului cel tȃnăr Sofronie care se întreba: „Ce pedeapsă am de săvȃrṣit de mi-ai trimis această fiinţă tocmai aici unde credeam că pot să fiu numai cu Tine”, se insinua dureros în mintea lui Saṣa Ilici care aṣtepta izbăvirea de la dromba lui Kutȃsaiev Alibec, care îl îndemna „să urce, să urce ṣi să tot urce, lăsȃnd pradă uitării tot ce trăise el pȃnă atunci, pȃnă la acel vis”.

*

    Călugărul Sofronie nu găsea altă soluţie decȃt în flagelare, pe care o făcea cu disperare ṣi vehemenţă, repetȃnd spusele Sfȃntului Augustin, dorindu-ṣi să devină invizibil spre a nu se arăta nimănui cȃnd era bȃntuit de părerea „Preasfinţia Sa pare un călugăr halucinat, un solitar buimăcit, un eremit beat de posturi ṣi consumat de febră. Să fie cumva febra privirii, a păcatului săvȃrṣit cu gȃndul”. 
    Ḯndeletnicirea de la atelierul de tămȃie avea pe lȃngă utilitate ṣi importanţă în obṣte ṣi capcane pe care nimeni nu le luase în calcul.
    Aburii emanaţi îl înhăţau  ducȃndu-l uneori dincolo de limita visului cȃnd i se părea că este „Solul, mesagerul, misionarul” lumii întregi ṣi „somnul lui părea un repaus într-o lume mai frumoasă” , în care devenea invizibil.
    Problema invizibilităţii nu stăruia numai în mintea călugărului Sofronie ci ṣi în mintea Preasfiinţiei Sale, dar din alt motiv, acela de a o vizita, de cȃte ori dorea,fără să fie văzut, pe Siberia, practicȃnd  un ritual păgȃn, invocȃnd: „Veni ad me et  nunquam me derchinquas ubicumque ivero”.
    Pentru iubitorii de nevoinţă între zidurile mȃnăstirii, exista rȃnduiala ca „după Sfȃnta Liturghie din prima duminecă a Postului mare, cȃnd se împărtăṣesc toţi, ṣi după o masă frugală în comun, fiecare frate să plece singur în pustia de dincolo de mesteceni, pȃnă în Dumineca floriilor”.
    „Preasfinţia Sa urmȃnd rȃnduiala” a plecat ṣi el în pustie. Ḯn a douăsprezecea zi o întȃlneṣte pe femeia care avea darul înaintevederii ṣi care urcase pe scara spiritualităţii multe trepte peste Preasfinţia Sa. Ritualul pe care ṣi-l propun, ca anual să se întȃlnească la aceiaṣi dată ṣi Preasfinţia Sa s-o împărtăṣească durează doi ani, fiindcă după al doilea an n-o mai găseṣte în viaţă ṣi cu ajutorul unui urs o îngroapă, îndeplinindu-i ultima dorinţă.
    Toate acestea le-a povestit la întoarcere (ṣi mai ales sfaturile pentru Călugărul Chiparissa).
    Prezenţa Siberiei din peṣteră îl îndeamnă la fel ca pe Sofronie la autoflagelare (care nu-l ajută prea mult) să-ṣi alunge ṣi să-ṣi reprime păcatul săvȃrṣit cu gȃndul.
    Călugărul cel tȃnăr Sofronie este din ce în ce mai derutat de tȃnăra femeie căreia numele de Nataṣa i s-ar fi potrivit mai bine decȃt cel de Siberia ṣi gȃndurile îi alunecau spre copilărie, amintindu-i de bunica care-l recunoṣtea pipăindu-l fiindcă bătrȃneţea o lăsase fără vedere. Frămȃntările tȃnărului călugăr îl aduc pȃnă la limita păcatului de neiertat, cȃnd prin toate mijloacele o ascunde pe Siberia de ochii Preasfinţiei Sale, uitȃnd cu desăvȃrṣire de jurămȃntul supunerii ṣi ascultării.

*

    Obsedanta întrebare „Cine eṣti tu Siberia?” părea să-l ajungă ṣi pe Saṣa Ilici, dar nu aṣtepta lămuriri despre femeia din peṣteră, ci despre Siberia sa, cu femeile sale, cu satul Ivanovca ṣi Nastasia Vavilov pe care o ţinu-se lipită la piept înainte de plecarea pe front, cȃnd a mȃngȃiat ”cu pleoapele, rochiţa ei cu flori colorate care parcă adunase toate stelele de pe cer în ea.”
    Ḯn nopţile adȃnci, acolo în tranṣee cȃnd i se părea că aude căţeii pămȃntului, simţea cum inima îi era răscolită ṣi-ṣi amintea „de nopţile lui liniṣtite din Ivanovca, cȃnd dormea în poiană, pe maldărul de fȃnd proaspăt cosit, mirosind a rouă ṣi flori de pădure ṣi urmărea rochia înflorată a Nastasiei Vavilov plutind pe cerul doldora de stele. De acea Siberie se îndrăgostise el în noaptea de dinainte de a pleca pe front, în cealaltă parte a lumii, aṣa cum acum plecase iar în altă parte de lume”.
    „Acum lumea lui, spre capătul căreia se îndrepta, se împletea cu lumea lui Kutȃsaiev Alibec”  (aṣa cum cȃntecul armuṣtii lui Saṣa Ilici se cuplează cu sunetul drombei lui Kutȃsaiev Alibec) într-o funie care i se părea necesară pentru cȃnd va urca la cer să-l viziteze pe Dumnezeu.
    Confesiunea lui Aliluievici despre bătrȃnul neṣtiutor de carte, dar care cunoṣtea Cartea Sfȃntă pe de rost, ṣi bătrȃneţea acestuia care semăna cu cea mai cumplită boală, de-l făcea să-ṣi dorească moartea spre a se alătura celor ai lui acum aflaţi printre stele, îl făcea (în viziunea Preasfinţiei Sale) ṣi pe Saṣa Ilici, să-ṣi dorească să se alăture lui Kutȃsaiev Alibec, pe drumul dragostei sale fără egal pentru Almma „unde spera că va veni ṣi Nasatasia Vavilov”.
    Cȃnd bătrȃnul prieten al Preasfinţiei Sale a plecat să-i înveţe pe îngeri să scrie ṣi să citească Cartea Sfȃntă, el care n-a ṣtiut niciodată să scrie ṣi să citească „s-a rupt de pe bolta cerească o stea pe care Preasfinţia Sa a botezat-o cu numele soţiei bătrȃnului”.
    Calvarul călugărului Sofronie izvorȃt din teama de-a fi descoperit de fraţii din obṣte, de Preasfinţia Sa ṣi mai ales de omul care i-a dat atȃta încredere Călugărul Chiparissa , îl durea mai mult decȃt loviturile de bici care-i sfȃrtecau carnea (pe care femeia tăinuită ṣi-ar fi dorit s-o mȃngȃie) ajungea pȃnă peste ape la Saṣa Ilici care contempla „zȃmbetul făţarnic al mării”.
    Fără Saṣa Ilici viaţa în satul cel nou care se înălţase la porţile satului lagăr îṣi urma cursul pe care timpul nemilos îl ponosea lipsindu-l de nerăbdarea trăită odată de femeile care aṣteptau vizita ṣoferilor (intersaţi mai mult de votkă ṣi bucatele pregătite de femeile tulburate de lipsa bărbaţilor).
    Acum femeile erau interesate de cele sfinte, ṣi păreau să nu-ṣi mai amintească de vremea cȃnd îṣi treceau prosopul aspru „peste trup, să lumineze frumos, ca o lampă aprinsă ṣi să fie plăcut mirositor cȃnd....”
    Acum sperau că „se face bucurie în cer, pentru un păcătos care se pocăieṣte”, sau cȃnd păcătosul se biciuieṣte să-ṣi reprime gȃndul păcătos.
    Asta credea ṣi Sofronie care se biciuia cu înverṣunare, pentru că a văzut ṣi a dorit, întrebȃndu-se dacă după toate contradicţiile trăirii lui, se vor mai deschide porţile împărăţiei cereṣti ṣi pentru el.
    Nici chiar Saṣa Ilici nu l-ar fi putut lămuri pe Sofronie (el cel care văzuse ṣi trăise atȃtea, mai ales acum cȃnd toate speranţele sale erau legate de Steaua Ciobanului ṣi cȃnd plutirea lui pe marea cea mare avea ceva din siguranţa pe care i-o dădea gȃndul că pluta lui „se afla în palma imensă a lui Dumnezeu”).
    Neputinţa lui Saşa Ilici de a interveni în decizia lui Sofronie de a se flagela ṣi de a obţine îndurare pentru chinul suferit, îl face pe Saṣa Ilici „să-ṣi trăiască visele sale acolo pe plută”.
    „Plutea leneṣ, fără ţintă, pe marea învolburată călăuzit doar de gȃndurile lui ṣi de Steaua Ciobanului, pe care părea că o duce cu sine încă din clipa plecării din satul cel nou”.
    „Și deodată îṣi aminti de preotul mut, Serafim Terapont ṣi de cȃntecul lui Kutȃsaiev Alibec. Pe funia cȃntecului lui Kutȃsaiev Alibec ar fi vrut Saṣa Ilici să urce pe crestele valurilor uriaṣe, să ţină pluta drept, printre ape ṣi de acolo să privească lumea în care el nu mai încăpuse”.
    Se înṣela, Siberia pe care o umanizase prin prezenţa ṣi înţelepciunea sa ṣi lumea din care voia să plece, îl doreau, el trebuia numai să răspundă invitaţiei lui Dumnezeu (asemenea lui Enoh) de a-l vizita la Tronul Ceresc ṣi apoi să se întoarcă (spre a le fi comandir femeilor care, ca ṣi el, îmbătrȃneau ṣi se gȃndeau numai la cele sfinte) ca să nu lase o Siberie care fără el ar fi părut pustie ṣi animănui.
    „Lumea după sabatul cocorilor” (a treia carte a excepţionalei trilogii: „Tobele mute” , „Tărȃmul inocenţilor” ṣi „Lumea după sabatul cocorilor” ) este un supereseu despre : moralitate, păcat, castitate, ispită, penitenţă, înfrȃnare, ispăṣire, căinţă, urcuṣ spiritual, eliberare fără libertate (fiindcă-i lipsită de ṣtiinţa de a ṣti ce să faci cu ea) ṣi în final despre inutilitate ṣi bătrȃneţe ( într-o lume pe care nu ne-o putem închipui fără Saṣa Ilici).

P.S.
Intuiţia mă face să cred că Saṣa Ilici nu moare, el asemenea lui Enoh doar îl vizitează pe Dumnezeu la Tronul Ceresc (să-l uimească) ca mai apoi Dumnezeu să-l desemneze să-i fie Ambasador în Taigaua pe care n-a mai apucat s-o facă să semene cu Paradisul.