Violeta Bobocea  Ai fi putut să vii

Ai fi putut să vii
înaintea tăcerii
de început de veac,
atunci când secundele
se vindeau la super ofertă
și dorul se plimba tacticos
prin tunelul sufletului,
dar...ai întârziat
cu câteva iubiri,
cu câteva așteptări,
cu câteva primăveri;


chiar dacă
ai fi putut să vii,
dar...n-ai venit...
Ai fi putut să vii
înaintea așteptărilor,
înaintea secundelor,
dar ai întârziat
cu câteva secole,
cu câteva priviri,
cu câteva dimineți,
cu câteva primăveri...



Aștept după colț fericirea

Aștept după colț fericirea  și tot nu se-arată,
În verdele crud al speranței e tare speriată,
E Meka visată,
Dar tot nu se-arată...

Cosițe albe-mpletesc,după colț s-o zăresc.
Aștept, tot aștept această nălucă
De-un secol, de-un veac,unde putea să se ducă?
În straie albe s-o-ntâlnesc...

Aștept după colț a lumii crăiasă...
Odată ,demult pentru-o clipă-a venit
Dar...s-a răzgândit și-a fugit
De parc-ar fi fost o dulce fantasmă.

Aștept după colț ca-ntr-un labirint
M-am rătăcit și timpu-a albit,
Așa cum emiru- n pustie-a pornit,
Spre veșnice doruri călăuzit .

Aștept după colț pe-nserat să apară,
Să-mi spună în șoaptă ,măcar într-o doară,
Chiar în vis de-ar veni,
Un cuvânt n-aș rosti.

Dalbe plete să-i pun,
Un descântec s-adun,
În amurg să răsară,
Fericirea de-o vară...      



     Bat clopotele, doamnă

Bat clopotele, doamnă,
ca-ntr-o rugăciune
demult uitată
într-un veac apus.

Bat clopotele, doamnă
ca-ntr-o catedrală
cu aripi fumegânde,
ca un duios descântec.

Bat  clopotele, doamnă,
în piepturile noastre
ce fredonau odată
vechea rapsodie
a dragostei târzii.

Bat clopotele, doamnă,
tot bat a disperare,
când fluturii tristeții
ne răscolesc durerea.

Bat clopotele, doamnă,
dar...sunetul lor
răsună și azi
pe creste spovedite în amurg.

Bat clopotele, doamnă,
dar nu mai ești cu mine,
te-ai stins precum
părerile de rău
pe valul înspumat al vieții.

Bat clopotele , doamnă,
tot bat în depărtare,
se-aud la colț de stradă,
dar...tot a despărțire!

Bat clopotele, doamnă,
iar noi , pierduți
rămânem ca
într-o veche toamnă!



   Când teiul înflorea

Ne-am întâlnit, în vreme, doar o dată,
Pe o cărare veche-ndepărtată.
Tu mi-ai zâmbit,iar timpul s-a oprit în loc,
Dar, nici el nu ne înțelegea deloc.

Ne-am regăsit, demult, din întâmplare,
Totul era de vis, ca o chemare,
Doar când dădeau teii în floare,
Dar...ce-i un semn în depărtare?

Ne-am întâlnit din întâmplare,
Să ascultăm doar a destinului chemare,
Doar timpul ne privea nostalgic pe-amândoi,
Iar teiul înflorea doar pentru noi!



  Destin bizar

Spulberați de-amintiri
Am rămas doi străini ,
Doi actori într-o vară,
Pe o scenă-ntr-o gară...

Un spectacol incert
Am trăit permanent ,
Niciun zâmbet fugar
Pe al vieții hotar.

Doar regrete-n duet
Într-un veșnic cuplet,
Doar un cuplu- interzis,
Doar așa ne-a fost scris...

Ca o dulce-amăgire
Ne privim cu uimire,
Ca o stranie soartă
Doi fugari de-altădată...