Mărul românesc

Un măr luat din rai,
Şi răsădit într-o grădină cu flori,
Adânc înfipt în pământ,
Că nici o furie a unui vânt nu-l clinteşte,
Îmi stârneşte mereu admiraţia,
Îmi creează sublime trăiri,
Emoţii …
Pare copleşit de vremuri …
Are mai multe flori decât frunze,
Că-ţi vine să le culegi în coşuleţe,
Petalele lor să le aşterni înaintea mirilor,

Ca un covor firav al naturii,
Sau să le aşezi cu sfială în creştetul albit al mamei…
Rodeşte mai mult decât mă aştept,
Mă surprinde cu al său corn al abundenţei,
Revărsând mere în traista copiilor,
Prietenii Sfinţilor Petru şi Pavel,
Chiar în ziua pomenirii lor.
Încă stă de strajă,
Îl văd de departe, ca un martor credincios,
Ca un copil alintat de mama lui,
Scăldându-se în oceanul de lumină al cerului,
Amintindu-mi de ceasul când rodul său,
Făcea cu ochiul strămoşilor neamului omenesc,
E-atât de drăgălaş,
Că sufletul mi-l răpeşte,
Fără cuvinte,
În raiul cu îngeri şi sfinţi,
La Dumnezeu,
Care se plimbă în liniştea şi răcoarea serilor de vară,
La apus de soare,
Cu o lumină lină,
Şi cerul gurii mele miroase a parfum din carnea lui…


Bob de ceară-n grădină

Eram în cămara de nuntă,
Iar cerul, prințul cetății albastre veghea,
Tăcerea stăpânea imperiul grădinii,
Stelele se prindeau de mână ca să se sfătuiască,
Luna mângâia florile toropite de canonul Marelui Luceafăr,
Doi arici făceau metanii, îmbrățișând verdele din țărână,
Rugi se topeau pe buze și-n inimă, ca bobul de ceară-n sfeșnic,
Un cocoș deocheat de fala cântării se răsfăța, înainte de vreme,
Ca un solist neinstruit,
În timp ce călătoream fără bilet cu căruța de boi a visării...


La Rusalii

E ocean de pace-n sat, de Rusalii...
Teiul se schimbă la față, curg miresme din paradis,
Toaca cheamă pe strămoși de-acasă, în biserică,
Să horească în gândurile celor de azi,
Ca un roi stelar coborât din Calea Lactee...
La plecarea genunchilor,
Trandafiri roșii și dalbi,
Se cațără pe bolta rusalimă,
Ca să-ntâmpine soarele-n priviri,
Crini din țarină torc frumuseța
Cea fără de margini călătorului,
Iar Duhul Sfânt stă la loc înalt,
În inimi de copii...


Duminica Tuturor Sfinților

Numai o dată pe an,
Într-o zi vestită, mai-nainte de soli,
La mijloc de rai,
Se dă Binecuvântarea Mare,
Pentru Liturghia cerească,
Adică are loc o petrecere,
De-o frumusețe negrăită,
Cu Dumnezeu de față.
Acolo se strâng în horă,
La nunta Fiului de Împărat,
Prietenii și casnicii Preasfinției Sale,
Care nu s-au cunoscut,
Pe când viețuiau pe pământ cu trupurile.
Rugători dintotdeauna și de pretutindeni,
Pentru pământeni, știuți, neștiuți…
Aceia nu mai încap în calendare,
Și nici în lumea de-aici, vremelnică,
Mulți ca stelele cerului,
Și ca nisipul mărilor...
Astăzi toți se cuminecă
Din ospățul Stăpânului,
Cântă în cor imne de slavă,
Varsă din ochi senini
Doar lacrimi de bucurie,
Adunând în ștergare de porțelan,
Ca-ntr-un potir nesecat,
Mijlociri,
Pentru cel de pe urmă păcătos,
Care trebuie să treacă, precum camila,
Prin urechile acului,
Peste furcile neîngăduitoare ale iadului…
Acum îi încântă pe ascultători,
În graiul iubirii de Dumnezeu și de aproapele,
Grai valah, care nu va dispărea niciodată…


La Sfântul Ilie

La ruga icoanelor de pe câmp, printre lacrimi,
Cerul se încărca de nori, negri ca smoala,
Mărul din pârgă în genunchi aștepta
O mână dreaptă și milostivă,
Ca să împartă roada lui Hristos,
Celui obidit de lumea haină de-afară,
De iernile din primăvară,
De Astarte rătăciri și Baali,
De căzuții în patimi copii…
De Sfântul Ilie ne-adunăm la Altar,
Cu mere și zarzăre și crini grămăjoară…


La fântână

S-adunau la sfat vecinii,
Sub perdeaua de vișini,
Ca o poală de catifea,
La o fântână de leac...
Din an în an,
Îngenunchiați de taine,
Mânați de-un neasemuit dor,
Alunecau, la prohodire moșii,
Prin rășini încinse de brad,
Care descuiau cerul fără nori...
Poposind la izvor, prin lumină,
Să-și oglindească sufletul în apă,
Limpezind lumea,
Cu boabe de aghiasmă,
Din busuioc cârlionțat,
Să-și astâmpere setea,
Cu o cană de apă,
Ca Domnul,
La fântâna lui Iacov,
Odinioară, vorbind cu samarineanca...
Să-și primenească cugetul,
Printr-o frățească îmbrățișare, aceea a jertfei,
Ca a prescurii din cuptorul mamei,
Să se cuminece, în numele Domnului,
Din fărămăturile iubirii,
Ce s-au înmulțit, aievea,
Odată cu lanțul prelung al fântânii,
Care-i lovea trupul,
Ceasuri de-a rândul,
Când văzduhul încă mai era brăzdat,
De respirația aripilor de porumbei...


Plouă

Plouă cu flori, cu sori, cu fiori,
Cu buchete de rugi,
Întruna plouă…
Plouă cu fluturi, cu îngeri, cu ierburi,
Cu sfinți,
Întruna plouă…
Plouă cu frunze, cu grâne, cu stâne,
Cu case,
Întruna plouă…
Plouă cu albine, cu galbeni, cu cuvinte,
Cu povești,
Întruna plouă…
Plouă cu vânturi, cu boabe de rouă,
Plouă cu oameni buni,
Plouă…
Din când în când,
Plouă…
Din loc în loc,
Plouă…
Da,
Mai plouă…