Pornind de la conștientizarea și aproprierea ideii că tot ceea ce înseamnă viață se poate exprima prin cuvinte, „magice” sau „înțelepte”, „cu tâlc” sau „magnifice”, „cuvinte șoptite sau spuse în gând” (Cuvinte), Cuvântul devenind un însoțitor necesar și perpetuu mai ales pentru un creator liric care își etalează gândurile, întrebările existențiale și trăirile afective, IONESCU CIOATĂ începe să devină un autor prolific, din moment ce, după cele două volume publicate în anul precedent, își completează portofoliul cu o nouă carte de versuri, Iubire finală, bucurându-se de aceeași generozitate din partea Editurii „eCreator” din Baia Mare care, ca și pentru toate celelalte volume de până acum, îi oferă, și în acest an, 2022, spațiul cuprinzător al colecției POESIS.
Noul volum, a cărui compoziție cuprinde două cicluri, „Iubire finală” (cu 31 de poeme) și „Strigătul iubirii” (cu doar 9 poeme), are, ca principală temă, iubirea, dar, ca și în volumele anterioare, eul liric este veșnicul îndrăgostit care se lamentează, care își exprimă totala deziluzie, dezamăgirile și deznădejdea provocate de îndepărtarea iubitei, căreia, totuși, îi rămâne la fel de devotat.
Pentru poet, iubirea „este ca mierea ce o ungi pe pâine”, mierea fiind, aici, simbolul izvorului vieții și al dragostei fără de moarte, dar poate fi și „suferință și magică trăire”, fapt pentru care acest sentiment îl însoțește pe om de la naștere până la extincție și trebuie trăit cu plenitudine: „Trăiește-o azi, că nu știi dacă mai există-un mâine”.
Constatând că „e câteodată numai amăgire”, din cauza căreia „drumul vieții mele e numai suferință”, eul liric rememorează clipele când „am iubit și eu odată”, sufletul dând pe dinafară de fericire, dar, odată părăsit, simte că „nu voi mai putea iubi vreodată/ așa cum doar pe tine te-am iubit” (Aș vrea să scriu).
Aflat în ipostaza iubitului părăsit, sufletul său se zbate între chinuri de nesuportat și suferința pierderii iubitei („Mi-a luat ultimul strop de credință”), dincolo de faptul că „tăcerea” iubitei (semnificativ în acest sens fiind paralelismul sintactic „tăcerea ta”, procedeu artistic prezent și în alte câteva poeme) „m-a condamnat la mare îndurare” și îl face „să se-ofilească” de dor (Tăcerea ta).
Cu toate că speranța mai licărește în sufletul său („Mai dă-mi înc-o iubire/ Mai dă-mi înc-o speranță”), rugându-și iubita să-i mai acorde „o-mbrățișare” și „înc-un sărut/ măcar pe un obraz” (Înc-o speranță), tânărul poet constată cu disperare că până și „condeiu-mi a început să se usuce” și nici numeroasele poezii dedicate ei n-au readus-o în brațele sale: „Și-am scris nenumărate poezii doar pentru tine,/ Sperând să cuceresc iubirea ta” (Speranța).
Cu toate acestea, poetul îndrăgostit nu va renunța la uneltele sale pentru a-și exprima dragostea rămasă întreagă și după părăsirea de către iubită: „Voi scrie toată viața numai despre tine/ Căci tu ești tot ce-n viață mi-am dorit” (Despre TINE).
Chiar dacă iubita este departe, ea va fi aceea care îl va inspira mereu, „căci tu ai fost și vei rămâne unicul subiect” pentru „oricâte poezii am scris și voi mai scrie despre tine”, sufletul său fiind încă plin de dragoste pentru cea către care se îndreaptă dorul nesecat al inimii pline de tristețe și de suferință: „Ești tot ce poate ca să mă inspire/ În «groapa» mea în care am căzut de mult,/ Doar tu ești tot ce aș putea să scriu despre iubire,/ Tu îmi ești viața! Cum aș putea ca să te uit?” (Zadarnic). Sentimentul de dor cuprinde tot ceea ce înseamnă iubita, al cărei portret („zâmbetu-ți mirific”, „ochii tăi sălbatici, culori de curcubeu”, „părul tău cel negru”, „a tale buze, roșii și frăgezii/ ca floarea cea de mac, regină de câmpii”) evidențiază frumusețea serafică prin comparația cu cele mai frumoase elemente ale naturii, amintirea ei fiind legată de cele mai plăcute momente ale unei adevărate povești de dragoste: „Mi-e dor de-o-mbrățișare, mi-e dor să îmi șoptești/ […]/ Mi-e dor de-a ta suflare ce-adie-n pieptul meu/ […]/ Îmi este dor de tot ce e legat de tine,/ Mi-e dor să te iubesc și să rămâi cu mine” (Așa cum te iubesc și eu pe TINE).
Deznădăjduit de tăcerea și de răceala sufletească a iubitei, tânărul își adresează întrebări, retorice în fond, neașteptând un răspuns decât poate cu un dram de speranță numai în adâncul inimii sale („Și mă întreb în fiecare dimineață/ De ce m-ai ales să fiu eu cel pedepsit?/ […]/ De ce mi-ai învățat, iubito, inima a plânge?”), simțind cum „de dorul tău eu pe picioare mă sfârșesc/ […]/iar sufletu-mi plutește într-un lac de sânge”, avertizând-o că nu a trecut timpul ca și ea să trăiască tristețea, durerea și amărăciunea despărțirii: „Va veni vremea când și tu vei plânge,/ Va veni vremea când vei suferi,/ Va veni timpul, iubito dragă,/ Atunci când pentru toate vei plăti!” (Regrete târzii).
Poemul care dă și titlul întregului volum revelează profundul sentiment de dragoste statornicit în inima tânărului părăsit („Nu voi putea să mai iubesc/ Așa cum te iubesc pe tine”) și, cu toată suferința trăită după despărțire, el o va iubi la fel de mult („Te voi iubi la nesfârșit/ Căci asta este-a mea menire”), până ce viața îl va trimite spre cele sfinte: „Și-acum când viața se sfârșește,/ Când moartea vine cu arma ei letală,/ nu-l uita pe cel ce te iubește,/ TU ești iubirea mea finală!” (Iubire finală).
Una dintre „trăirile” prezente în volumul de debut (Strigătul speranței, 2020), în fond adevărate maxime sau aforisme, surprinde concepția despre viață a lui Ionescu Cioată: „Eu am știut întotdeauna ce am vrut de la viață, dar viața – ca o ironie a sorții – mi-a dat întotdeauna altceva”. În această situație, nu este de mirare că a doua mare temă a prezentului volum o reprezintă tocmai viața cu bunele și relele ei, cu împlinirile și loviturile ei, despre care poetul vorbește pornind de la propriile experiențe, de la multele întrebări și reflecții existențiale care îl preocupă în mod curent pe un creator convins că răspunsurile sale s-ar putea întâlni, în mod fericit, cu ale cititorilor săi.
Astfel, poetul dă glas unor reflecții despre natura complexă a omului care viețuiește, de la naștere până la extincție („Suntem răsărit,/ Suntem și apus”), dăruit cu puteri și cu haruri divine („Pietre de granit/ Și un dar nespus”) date de forțele ocrotitoare ale naturii („Suntem și ploi,/ Suntem și vânt,/ […]/ Suntem cer scris,/ Suntem și furtună,/ Stele căzătoare/ […]/ Suntem mări adânci,/ Suntem și oceane”) văzute ca metafore ale vieții, bunele și relele, întunericul și seninul, puterile și slăbiciunile care umplu existența umană cu „umbre la răscruci/ și apusuri de soare” (Suntem).
Alte elemente ale naturii sunt alături de iubitul părăsit și îi împărtășesc tristețea, dezamăgirea și deziluzia provocate de îndepărtarea celei căreia îi duce „dorul meu fierbinte”, astfel că „lacu-i trist și parcă mă întreabă/ pe unde ești și de ce nu ai venit”, iar „vântul cu-a lui briză încearcă să-mi aline/ tristețea…” și chiar „cerul n-o mai străluci-n albastru”, compătimindu-l pe cel care „fătă tine nu mai sunt același, eu” (Lacul albastru).
Dar eul liric nu este părăsit doar de iubită, ci, uneori, chiar și de prieteni, când își simte puterile și gândurile lăsate de izbeliște („Să ai putere ca să te ridici,/ Când toți prietenii te părăsesc”), sufletul său trăind zbuciumul singurătății și al suprimării tuturor relațiilor sociale („Te simți cam părăsit/ Și parcă izolat,/ În suflet cam rănit,/ Căci toți…te-au cam uitat!”), dar optimismul este încă viu, sperând la un viitor aidoma cu ceea ce fusese mai înainte: „Și speri că va fi bine/ Poate în viitor,/ Gândește-te la tine,/ În viață…ești muritor!” (Prietenii false).
De altfel, într-o viață, omul, ca ființă prin excelență socială, trăiește în mijlocul acelora ca el și cu care ia contact zi de zi („Trec oameni mulți în viață prin al nostru suflet”), fără a-i fi prieteni sau foarte apropiați, pentru că „sunt puțini aceia care poposesc”, chiar dacă „unii rămân un timp”.
Rău este când solidaritatea umană este mai puțin cimentată, căci „mai puțini sunt cei care în «gara» sufletului opresc”, dintre aceștia „pe mulți îi poți citi în ochi chiar de departe” observându-le atitudinea glacială, chiar lipsa de căldură umană provocată de „frica să nu alunece-ntr-un tău”.
Într-o existență în care „atâția oameni care-ți trec prin viață”, prieteni, vecini, concetățeni, abia la sfârșitul ei „îți vei aduce aminte…/ […]/ câți au rămas cu tine din cei care/ la început în sufletul tău au poposit” (Pelerinaj).
În acest sens, este semnificativă o altă maximă a lui Ionescu Cioată referitoare la fariseismul unora dintre oameni, despre care afirmă: „Sper să mai apuc ziua în care oamenilor falși le vor cădea măștile, să le pot vedea adevărata lor față”. Într-o societate a cărei morală s-a estompat ori a dispărut definitiv, poetul își pune întrebări despre viața petrecută, acum, fără iubire, fără prețuire reciprocă, fără înțelegere și întrajutorare („De ce nu vrem să ajutăm/ […]/ De ce nu știm să prețuim,/ De ce uităm să mai iubim?”), constatând că viața este din ce în ce mai rea, mai searbădă fără aceste sentimente și simțiri omenești și că noi înșine ne-am devenit propriii călăi prin ură, minciună, prin lipsa de generozitate. Egoismul și rapacitatea, lipsa de cultură („De ce nu-i ajutăm pe cei săraci,/ De ce o carte nu citim?”) au devenit caracteristicile societății contemporane degradate moral („De ce suntem atât de răi,/ Și suntem ai noștri călăi,/ De ce urâm, de ce mințim”), toate având la origine lipsa de iubire, sentiment primordial al nașterii omenirii, aspect revelat prin versul laitmotiv „De ce uităm să mai iubim” (De ce).
Speranța, ca un sâmbure al optimismului, îl face pe poet să creadă „că totul va fi bine cândva”, atunci când, totuși, cineva, poate unul dintre vechii prieteni, „îți va întinde mâna, în suflet îți va poposi/ va face-o haltă lungă”.
Pentru ca „nopțile pustii” și tumultul din sufletul său să dispară, „te rogi zi și noapte, crezând în al tău zeu”, fiind convins că îngerul său păzitor, „ca ultima speranță care ți-a mai rămas”, îl va ajuta să depășească vicisitudinile vieții fiindu-i „alături atunci când ți-e greu”, chiar și „acum la ultim ceas” (Timp epuizat).
Constatând că, deși „viața asta-i scurtă și grea”, ajunge la concluzia că ea „merge oricum în continuare/ și trece, trece poate fără rost” și ar vrea „să-nceapă o altă viață” îndemnându-și iubita să trăiască din plin orice clipă dăruită (carpe diem, vorba latinului Horațiu) și, împreună, „să savurăm tot ceea ce ne-mparte/ o picătură din licoarea sa”, pentru că viitorul le poate (re)aduce fericirea prin iubire: „În viitor sperând că toate vor fi bine,/ Și toate fi-vor pe-o singură orbită,/ Atunci să știi, iubito, că-n această lume/ Tu ai știut cum să te faci iubită!” (Jocuri).
Chiar dacă amintirea copilăriei cu „minunate sau trăsnite jocuri” îi potențează sentimentul de nostalgie, întrucât această perioadă irepetabilă a vieții a fost cea mai fericită („Aș vrea să mai fiu înc-o dată/ Copil…căci copilăria-i ceva minunat”) și s-ar vrea „uitat” în lumea luminoasă a anilor de început ai existenței sale (Copilărie), poetul este conștient că aceasta are și o limită și, într-un fel de epitaf gândit pentru „atunci când va cădea cortina vieții/ și sufletul îmi va pleca pribeag”, el simte că „voi părăsi această lume/ cu fața senină și cu zâmbetul firesc”, fiindcă oricum a fost și orice i-a oferit, a iubit viața cu împlinirile și eșecurile ei, a fost alături de semenii săi („Căci eu pe toți v-am iubit cu mult drag,/ mă voi ruga ca să vă meargă bine”) și speră ca, într-o altă viață, „să încercăm să ne iubim ca niciodată,/ căci viața-i scurtă…să încercăm să o trăim” (Cortina vieții).
Chiar dacă mai apar unele stângăcii și chiar unele repetări (pe care le-ar fi putut evita dacă s-ar fi aplecat mai mult asupra versurilor), volumul de față înseamnă, totuși, un pas înainte pentru Ionescu Cioată, mai ales pentru faptul că toate creațiile sale izvorăsc dintr-o sensibilitate aparte, că ele exprimă o multitudine de sentimente, de simțăminte și de trăiri afective la cel mai înalt grad, dragostea și viața fiind principalele probleme ale existenței sale.
Și să nu uite Ionescu Cioată că el însuși a afirmat că trebuie „să vorbești doar atunci când cuvintele tale vor spune mai mult decât tăcerea ta”.