" Îmi port pustiu prin noapte pasul.
La judecata cea de sus :
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus ".
Acestea sunt versurile cu care îşi încheie Mihail Iurevici Lermontov(născut în 3 / 15 octombrie,1814) poemul său MOARTEA POETULUI, scris în 1873, la câteva zile după duelul în urma căruia Puşkin îşi pierde viața. Moartea marelui poet rus care, alături de Byron, întruchipa încarnarea harului poetic suprem, a produs un mare şoc asupra tânarului de 22 de ani care, la un moment dat, chiar a vrut să-l provoace la duel pe baronul d'Anthes, ucigaşul lui Puşkin. Însă, cel mai mult l-a indignat pe Lermontov reacția societății petersburgheze, deoarece foarte mulți au fost cei care i-au luat apărarea lui d'Anthes. Lermontov a început tot mai mult să creadă că moartea lui Puşkin nu a fost întâmplătoare, şi că ea a venit în urma unui complot. Ultimele 16 versuri ale poemului, aproape încitând la revoltă, îi aduc lui Lermontov arestarea şi exilul în Caucaz, dar în acelaşi timp îi fac cunoscut numele şi, în mod oficial, Lermontov devine demnul urmaş al lui Puşkin.
Aici, în Caucaz, în sălbăticia munților, printre muntenii ale căror obiceiuri şi poveşti le descoperă cu fascinaţie, Lermontov înfloreşte spiritual şi artistic. Acum scrie unele dintre cele mai frumoase poeme ale sale şi pictează foarte mult.
În 1840, întors din exil, Lermontov şochează lumea Sankt Petersburgului prin temperamemtul său extravagant şi caustic, cultivat şi extrem de inteligent. Are mare trecere la femei, dar comportamentul său nemulțumeşte tot mai mulți bărbți care-şi simțeau amenințate grațiile în ochii doamnelor, astfel că dezastrul devine iminent şi într-o zi, Ernest de Barante, fiului ambasadorului francez, îl provoacă la duel. Se întâlnesc în același loc în care Puşkin primise rana fatală, dar de această dată, confruntarea se încheie doar cu rănirea uşoară a lui Lermontov. Este arestat, dar pentru că a tras în aer, țarul renunță la cererea de a fi închis şi e trimis din nou în Caucaz, la regimentul său. Aici, se distinge în luptă, este adulat şi disprețuit în egală măsură de unii dintre ofițeri, iar când, la începutul anului 1841, se reîntoarce în capitală este primit cu şi mai mult entuziasm de către înalta societate.
Singurul său volum de poezii, UN EROU AL TIMPULUI NOSTRU, a apărut cu un an în urmă, stârnind admirația față de acesta, fâcându-l pe Lermontov să se gândească tot mai mult la ideea de a se retrage din armată şi de a se dedica intru totul scrisului.
Este implicat din nou într-un scandal şi este obligat să se reîntoarcă la regiment. Pe drum, se declară bolnav şi se opreşte la Piatigsk. Aici îl întâlneşte pe Martinov, fost coleg de şcoală, al cărui stil vestimentar, şi afectarea romantică pe care acesta o afişa, ajung ținta batjocurii lui Lermontov. Deşi la început rexistă ironiilor lui Lermontov, Martinov îl provoacă pe poet la duel. Martinov îi ținteşte inima, cu toate că Lermontov ar fi tras în sus, şi astfel, unul dintre cei mai mari poeți ai Rusiei moare pe loc, la doar 27 de ani, iar versurile pe care, cu doar câțiva ani în urmă, le-a scris pentru Puşkin, răsună acum şi pantru el :
" S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Şi n-o să mai răsune nicicând şi nimănui,
Şi unde-i el acum e întuneric mare,
Pecetluită-i gura lui ".
Un poem scris cu puțin înaintea morții, în mai - iunie, este mărturie pentru arta poetică la care a ajuns Lermontov în ultima perioadă. În versuri de o uimitoare frumusețe, se adună în imagini de neuitat, nu doar lumea, cât mai ales pribegia unui suflet tulburat şi obosit, pribegia unui călător care are ca ultim liman, liniştea somnului legănat de un "cântec de iubire ".
Cu ani mai târziu, ani de sfârşit ai romantismului, Eminescu va căuta aceeaşi linişte : " Sa-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin. /,
deşi cu mult mai sumbră : " Va geme de patemi / Al mării aspru cânt . . . / Ci eu voi fi pâmânt / În singutâtate-mi ".(MAI AM UN SINGUR DOR).