Vizitându-mă doar Bunul Dumnezeu

Ai luat cu tine privirea pătrunzătoare
care-mi radiografia mereu sufletul.
Ai luat cu tine bătăile năvalnice ale inimii mele
care mi-au dezvăluit extazul vieții în doi.
Ai luat cu tine amintirile neprețuite,
încât timpul - pentru mine - nu se mai măsoară
în ore și minute, ci în tandemul dictat
de respirația mea șovăielnică.
Mi-ai luat cu tine pașii îndrăzneți,
iar acum mă tot învârt într-un cerc vicios,
extrem de păcătos.

Ai luat cu tine și dorul suprem,
ce-mi mistuia necruțător ființa,
chiar și în prezența ta.
Fără tine nu-mi mai trăiesc viața tumultoasă,
ci singurătatea eternă, enigmatică,
vizitându-mă - din când în când
doar Bunul Dumnezeu.
Luându-mi cu tine tot,
sperai că nu voi ști ce-i suferința?
Și-atunci de ce oftez, de ce te mai iubesc?


Și insomnia te iubește

Decât să dispară în neant,
iubirea mea s-a refugiat
în insomnia istovitoare.
Ea, iubirea, se tot ascunde
printre spaime, îndoieli,
gândurile melancolice
și ore fără de sfârșit...
încât pare a se confunda
cu însuși timpul – cel impunător,
care mereu a dominat-o
când totul era pentru noi
o invidioasă armonie.
Paradoxal, și insomnia te iubește,
chiar dacă ea nici nu știe, nici nu poate
să te recunoască după umbră
așa cum o făceam eu
când veneai în grabă
să-mi alungi dorul neînfricat.


   
   Viețuiește-mă

Ia-mă în brațe și taci!
Lasă gândurile noastre
să danseze ispititor
printre dorințele paradisiace.
Ia-mă în brațe și uită
de lumea asta meschină,
eliberându-ne de păcate,
în ultima clipă.
Iubindu-ne la nesfârșit,
ne salvăm de la moarte.
Ia-mă în brațe și viețuiește-mă
în sublimul sufletului tău.
Ia-mă în brațe și află - cu uimire,
cum mântuirea vine - firesc - să ne locuiască.
Iată crezul nostru de a fi.


   Marea fără nume

Fără de veste,
iubirea noastră a evadat
la capătul nevăzut al lumii,
într-o mare fără nume
pe care nimeni - niciodată - nu o va găsi,
nu o va cuceri cu dorințe efemere.
Nu are nume și nici nu face valuri,
ca să nu-i perturbe nicicum misterioasa măreție.   
Iar noi, de-atunci sfidăm moartea, despărțirea
și așteptăm plecarea în raiul din adâncuri.
Raiul creat doar pentru noi și neștiut de nimeni,
în marea fără nume,
cea care ne va dărui arareori refluxul,
lăsându-ne să renaștem - din iubire
între sute de apusuri și un răsărit.
                           Da, iubirea noastră e supremă.


        Iubirea împrăștiată

Istovit, sufletu-mi pășește șovăielnic
prin supremul nesomn
al ființei mele răvășite.
Iubirea e demult împrăștiată
în amintirile naive
ce stau - cu greu - agățate-n
gânduri nemiloase.
Totul e întors pe dos...
Însăși viața pare a fi
un spasm al fericirii rătăcite
în dorințe efemere.
Acum, speranța e doar
o glumă trecătoare.
Iar singurătatea îmi tot promite
întâlnirea cu timpul
încremenit în nemurire.



      Inimă mi-e luna

De când te ador...
dorințele sunt raze de soare,
De când te fascinez...
îndoiala a devenit o timidă ploaie,
De când ne iubim...
în loc de gânduri avem nori,
De când îmi ești...
inimă mi-e tocmai luna,
iar dorul a ales să fie vântul.
De când îți sunt...
zăpadă e amintirea trecătoare,
speranța-i o stea călătoare.
Iar sufletul tău e chiar furtuna...
furtuna călăuzitoare.


Viața ne-a abandonat

De când ne-a scăpat
iubirea printre degete,
viața ne-a abandonat.
Iar dorul ne-a părăsit și el,
de când nu mai știm
de soare, amintiri, dorințe, nori
și nici măcar de luna plină.
Iată-ne trăind așa, din inerție!
Pentru noi nu mai există timp,
nici evadare, nici destin.
Nici gând să murim tocmai acum,
când - poate - ne-am dori atât de mult.
Până și moartea ne-a pedepsit,
cum crede ea că se cuvine.
Deși pare ciudat, ea tot amână
plecarea spre raiul mult promis.
Dar nici raiul nu ne mai salvează,
dacă noi nu ne mai putem iubi.


  Lipsim motivat

Ori de câte ori plâng
de dorul tău,
curcubeul ce apare
în gândurile mele istovite,
îți veghează tăcerile prelungi,
pândindu-ți șoaptele de iubire,
atunci când nesomnul
se preschimbă-n reverie.

Cuvintele înlănțuite între noi
sunt doar o firavă amintire,
iar dorințele rămân încremenite
într-un viitor ambiguu,
din care amândoi lipsim motivat.
Un viitor în care se aud
doar pașii nostalgiei.


Serafimi îndrăgostiți

Deși astăzi nu ai fost aici,
ne-am sărutat întruna,
mult mai mult decât a intuit destinul.
Chiar dacă astăzi nu ai fost aici,
Ne-am privit la nesfârșit,
până dincolo de gânduri.
Nu, astăzi nu ai fost aici,
dar suprema ta tăcere m-a mângâiat întruna,
încât pielea mea e copleșită și acum
de spasmele fericirii necuprinse.
Tăcerea ta este de-acum însăși iubirea împlinită,
ce așteaptă îngăduitoare să redevin suflarea dârză.
Mâine vei fi aici - ca să evadeze neantul în noi,
atingerea ta fiind - iar și iar - neîntâmplătoare?
Vom mai fi serafimi îndrăgostiți și mâine?


Un ghid loial

Dorul meu de tine
nu s-a născut din jurăminte
sau promisiuni deșarte,
ca oricare altul.
Nu. Nici gând.
Dorul meu, dorul de tine
nu se pierde printre
amintiri multicolore.
Dorul meu, dorul de tine
îți veghează viața toată
și îți este un ghid loial
pentru tot ceea ce urmează
în viitorul singuratic, străveziu.
Doar dorul meu, doar el
îți va arăta calea către Dumnezeu.
Da, Îl vei afla.
Chiar dacă prețul este acela
de a uita de mine
și de iubirea noastră.


O zi ce nu a fost trecută-n calendar

Așteptăm uitarea să ne vindece
de angoase, amintiri mai triste,
greșelile făcute egoist și în tandem.
Știm bine că iubirea nu a avut dreptate,
dar nici nu a mințit vreodată.
Adevărul este că doar ea ne-a întâlnit miraculos
cu soarele și un mănunchi de stele.
Iar într-o zi ce nu a fost trecută-n calendar,
ne-a eliberat o dată cu necontenita ploaie,
cea care ne-a făcut botezul pentru viețuire.
Toate astea - fără să ne întrebe,
fără să bănuim măcar ce ni se-ntâmplă,
dar simțind totul înmiit!
Așteptăm uitarea să ne vindece
de lumea asta întâmplătoare și de noi
cei care simțim neîncetat
și chiar deloc întâmplător,
că ne-am iubit ¬cu toată ființa
și dincolo de ea, în absolut.
                                                                                  

Viața telegrafică

 Doar pe noi iubirea ne salvează de viața asta telegrafică, lipsită de sens, care domină lumea în lung și-n lat. Stările, trăirile, sentimentele,  fiind concise mult prea mult,  riscă să se piardă cu totul, în iureșul acestei vieți  derulate pe repede-nainte, în care se trăiește prea puțin. De fapt nu se mai trăiește deloc...  De neînțeles pentru întreaga omenire și de-a dreptul inexplicabil,  iubirea noastră dăruiește  stărilor, trăirilor, sentimentelor liberul arbitru, măreția de a fi, îndrăzneala de a sfida absurdul, imposibilul.  Telegrafică să rămână doar suferința. Existența pe scurt a suferinței să fie oare o dorință utopică a iubirii, a iubirii noastre?!