Vorbind despre inceputurile literaturii române în Transilvania, Ion Breazu ne reaminteşte faptul că până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, literatura română din Transilvania s-a rezumat doar la traducerea celor mai importante scrieri religioase, canonice şi apocrife, la câteva cronici de proză sau rimate. În seria multiplelor motive ale acestei stagnări, pe lângă lipsa unei clase conducătoare care să aibă posibilitatea cultivării artei, se mai adaugă unul deosebit de important. Românii de aici aveau o viață de robi legați pământului, viață ce nu le-a îngăduit să cultive decât un asemenea fel de literatură, pe lângă cea populară, cu adevărat vie, care a fost în permanență la înălțime.
   La începutul deceniului opt al secolului al XIII-lea, în urma unirii cu biserica Romei a unei părți a românilor ardeleni, şi datorită absolutismului generos şi luminat al lui Iosif al II-lea, mulţi tineri ardeleni au urmat cursurile unor şcoli din țară precum şi din Viena şi Roma, tineri care au desprins din aceste şcoli, precum şi din scrierile cronicarilor moldoveni, ideea originii noastre romane,origine care, datorită fanatismului sacru şi marii puteri de muncă a reprezentanților ŞCOLII ARDELENE, Samuel Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, a devenit filonul dezvoltării politice şi spirituale ulterioare a românilor din Transilvana şi de pretutindeni.

" Conștiința etică a românilor din Transilvana - spune Ion Breazu - a primit, datorită ei, ca printr-o revelație, consistență, demnitate şi orizont spiritual. S-au făcut şi rătăciri în urma acestui exces de zel romantic. Eram în epoca romantismului, când ideile, oricât caz se făcea de documentarea lor istorică, luau repede zborul fanteziei şi se îmbrăcau în patosul sentimentului. Dar au rezultat şi câteva câştiguri, dintre care, pentru literatură, cel mai important este o dragoste aproape fanatică pentru limba națională. Începând de la această dată, problemele de limbă au rămas în permanență pe primul plan al literaturii ardelene. De fapt, românii din Transilvania au dat cei mai de seamă filologi şi cele mai sistematice studii privitoare la limba română. Pentru ei, limba era mai mult decât o problemă de studiu şi de încântare artistică, o problemă de existență  națională." ( Ion Breazu - LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ A TRANSILVANIEI, în STUDII DE LITERATURĂ ROMÂNĂ ŞI COMPARATĂ, vol. I, Cluj, 1970, p. 173).
   În acest istoric al literaturii române din Transilvania, Ion Breazu remarcă faptul că în perioada de dominare a ideilor latiniste, perioadă când s-au cultivat în Transilvania mai ales studiile istorice şi filologie, apare o operă literară, una singură, dar ce operă, ȚIGANIADA lui Ion Budai - Deleanu, fiul preotului din Cergău, " . . . o epopee eroi - comică scrisă de un spirit de o puternică originalitate, cunoscător adânc al marilor modele ale genului din literatura universală, căreia timpul nu i-a putut scădea nimic din forța epică, din versul ei vârtos şi din ascuțişul ironiei, de care nu scapă nici boierul din Principate, nici călugărul grec, dar nici nemeşul ungur, plin de o îngâmfare donchişotească. " (Ion Breazu  - idem, p. 177), operă deosebit de importantă, atât prin valoarea ei literară, cât şi prin natura de mesianism social, nuanță care avea să rămână drept una dintre caracteristicile literaturii ardelene.
   Dacă în domeniul POEZIEI, Transilvania l-a dat deja pe Budai Deleanu, care a scris în spirit voltairean, după ce a digerat pe îndelete toate capodoperele genului, celebra epopee ȚIGANIADA, acest " poemațion eroi - comico - satiric ", cu savuroase, ce-i drept, autocomentarii, nu totuşi superioare textului propriu - zis, in domeniul PROZEI, Ion Codru - Drăguşanu, care-şi trimite scrisorile de pe lungile lui drumuri europene, cam în aceeaşi vreme în care Costache Negruzzi trimitea DACIEI LITERARE nuvela ALEXANDRU LĂPUŞNEANU, nu poate fi socotit la acelaşi nivel la care este în poezie, celebrul autor al ȚIGANIADEI. Ion Codru Drăguşanu povesteşte cu o mare vervă şi cu un pronunțat simț al observației despre tot ceea ce a văzut în călătotiile sale, însă nu are nimic comun cu gândul unei ficțiuni literare. Ceea ce lipseşte de fapt în PELEGRINUL TRANSILVAN al lui Ion Codru Drăguşanu, pe lângă ficțiunea literară, pe lângă absorbirea documentului în imaginație, este creația şi proprietatea limbii.
   Încercări de nuvelă şi chiar de roman, aici în Transilvania, au existat însă înaintea lui Slavici, care " . . . i-a învățat pe ardeleni adevăratul meşteşug al genului, făcându-le loc în literatura panromânească . . . ". (Ion Breazu - POVESTITORI ARDELENI ŞI BĂNĂȚENI PÂNĂ LA UNIRE, antologie cu o prefață, note bibliografice şi un glosar de Ion Breazu, Tipografia CARTEA ROMÂNEASCĂ, 1937, p. 6).
   După 1848, istoria literaturii ardelene va trebui să țină seama de o serie întreagă de povestitori şi nuvele apărute în almanahurile ZORII BIHORULUI (1845) şi FENICE (1867) de la Oradea, în MUGURI (1852) de la Arad, MUZA ROMÂNĂ (1865) din Pesta, sau chiar în FOAIE PENTRU MINTE de după 1848, precum şi-n AURORA ROMÂNĂ (1863 - 1865) din Pesta, povestitori şi nuvele semnate de nume fără rezonanță, având un caracter, fie de imitație a unor romantici din literatura germană sau maghiară, fie de inspirație din Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu etc, care au cultivat în special nuvela istorică şi romantică. Încetul cu încetul, alături de acest soi de povestire, apare povestirea cu subiecte populare, subiecte desprinse din mediul de acasă, povestire marcată şi ea de puternica influență melodramatico - romantică (Vezi Vasile Ranta Buticescu, FATA PĂDURII, în almanahul FENICE, de la Oradea, nuvelă care are şi unele fragmente de lirism autentic. Vasile Ranta Buticescu a practicat la FAMILIA - întemeiată în 1865, la AMICUL FAMILIEI - întemeită în 1878, precum şi la alte reviste din Ardeal, acest tip de povestire, timp de aproape trei decenii).
   Cel care a încercat şi a reuşit să ridice nivelul prozei ardelene, militând pentru un stil mai îngrijit, a fost ardeleanul de cultură franceză, Ion Alexandru Lapedatu, căruia, Visarion Roman îi încredințează revista ALBINA CARPAȚILOR (1877 - 1880). Ion Alexandru Lapedatu este cel care scrie primele povestiri istorice mai atrăgătoare din punct de vedere al limbii şi al zugrăvirii personajelor.
   În lucrarea sa LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ A TRANSILVANIEI, Ion Breazu atrage atenția, (lucru pe care l-a făcut dealtfel şi-n alte studii), ardelean fiind, căutând parcă o scuză în fața dezvoltării relativ târzii a literaturii din Transilvania, asupra faptului că din pricina limbii artificiale şi a acelui romantism dulceag şi fals, literatura română din Ardeal nu şi-a putut găsi drumul ei firesc de dezvoltare, decât prin deceniul şapte al secolului al XIX - lea, drum care să o ducă la dezvelirea propriilor ei puteri creatoare, şi că acest drum nu a fost altul decât orientarea spre singura realitate istorică şi socială din această provincie, spre țărănime, nu numai în privința limbii, ci şi a subiectelor şi a stilului de viață. Revistele, calendarele şi foiletoanele ziarelor au fost năpădite de basme, poezie populară şi descrieri de obiceiuri şi tradiții din toate părțile Transilvaniei. Un rol deosebit în această direcție l-au jucat deci revistele GAZETA DE TRANSILVANIA, FAMILIA şi îndeosebi TRIBUNA, unul dintre cele mai bune ziare care au existat vreodată la români.
   Ion Breazu acordă apoi o foarte mare importanță rolului pe care l-au avut ideile junimiste în continuarea drumului firesc al dezvoltării literaturii române din Transilvania. Vezi studiul său PĂTRUNDEREA IDEILOR JUNIMISTE ÎN TRANSILVANA, şi aşa mai departe.
   Deşi a scris aproape de fiecare dată despre literatura din Transilvania, Ion Breazu a făcut-o cu gândul scoaterii în relief a contribuției acesteia la edificarea culturii românești în ansamblu, cu toate că Transilvania a fost separată politiceşte de celelalte provincii românești multă vreme, dovedind în același timp că între ele a existat, culturaliceşte vorbind, o permanentă relație în direcția traficului de valori, anunlându-se astfel orice început de izolare prin faptul că acest schimb permanent de idei a dus la crearea unui tot unitar în climatul circulației valorilor, marcând existența unui regim spiritual de permanentă sincronizare a acestora. Așa că posibilitatea unei intâmpinări a studiilor lui Ion Breazu cu un reproş, în sensul limitării lor la spaţiul regional, ar fi valabilă doar în cazul unei insuficiente cunoașteri a metodei de lucru folosită de acest distins şi erudit istoric literar.
   Odată cu apropierea de etapa contemporană, în persoana lui Ion Breazu apare din ce în ce mai frecvent criticul literar. În perioada anilor 1926-1930, Breazu a fost pentru viața literară din Transilvania singurul spirit critic inteligent şi pătrunzător, atent la restructurările moderne şi în același timp opunându-se noilor reveniri sămănătoriste prin publicarea în anul 1926, în revista COSÂNZEANA, revistă sămănatoristă, a unui ciclu de foiletoane despre Blaga, prin care scoate în relief arta acestuia, producând totodată o adevărată ruptură a generației tinere de această bătrână revistă, precum şi apariția unei înviorări a vieții literare din Transilvania, organizată pe lângă periodicele de altă îndrumare, SOCIETATEA DE MÂINE ; GÂND ROMÂNESC ; DARUL VREMII, prin care criticul literar devine un adevarat promotor al noilor şi tinerelor talente formate în lumina expresiei moderne.
   Modestia exagerată de care a dat dovadă toată viața l-a făcut pe Breazu să stea de-o parte, să aștepte, să nu forțeze cu nimic mersul normal al devenirii sale, motiv pentru care, cercul popularității lui nu a fost atât de larg pe cât ar fi trebuit să fie, nici în timpul vieții acestuia, decum după scurgerea a opt decenii, aproape, de la trecerea lui la cele veșnice. De aceea considerăm că integrarea lui deplină în sensibilitatea şi în conștiința contemporană este necesară, se simte, apare drept un act de restituție culturală şi morală, deoarece Ion Breazu a fost un dascăl, un cercetător şi un om de excepție care a lăsat în urma sa nu numai generații întregi de specialiști, ci şi o valoroasă operă, de a cărei cunoaștere şi răspândire, nimeni nu se poate dispensa