21. Ce-ţi mai faci ?

Ce-ţi mai face lacrima din colţul gleznei,
te-a exilat sau ai închis-o cu patru lăcate
ori ţi-ai ascuns-o în dosul palmei
atunci când Ahile s-a-mpiedecat în păcate?

Ce-ţi mai fac rănile din dreptul cuiburilor,
te-au ghemuit în valve înfundate
ori le-ai ascuns în aripa vulturilor

atunci când zborul şi-a făcut dreptate?

Ce-ţi mai fac urzelile din războiul tăcerilor,
te-au răpus în lacrima secată,
ori ţi le-ai smuls din cearcăna zeilor
atunci când fără voie m-am lăsat sărutată?

Ce-ţi mai fac ploile din primăvara timpurie,
ţi le-ai plâns ori ţi le-ai dat cu împrumut
ori le-ai ascuns şi-mi ceri acum simbrie
şi pentru nopţile în care nu le-ai vrut ?

Ce-ţi mai face lacrima din colţul gleznei,
Te mai suportă ori mi te-a pus la gât
Şirag să-mi fie în povara pernei
Ca să îţi ţină de urât ?

Ce-ţi mai face lacrima din colţul gleznei…


22. Dependenţii de freamăt

Dependenţii de freamăt
îşi amână furtunile în ploile calde.
Se prăpădesc  într-un geamăt
de dragul unei poveşti
dintr-un trecut inventat.
Deghizat în zdrenţe albe
m-ai invitat
şi mi-ai spus, că vei plăti tot într-o zi,
chiar şi farsele  înşelate
cu poveştile nimănui
despre ce-am fi putut fi.

Mai ştii când aseară
ţi-au scăpat pragurile
din toate sertarele ?
Am greşit, mi-ai spus,
dar ce e scris, e scris.
Aş putea în  schimb, să fiu un rebel
ce-ţi oferă o poveste în plus.
Doar aceleaşi păcate
spuse altfel.


23. Bătrânul Will

Am citit într-un jurnal englezesc
o poveste despre Bătrânul Will.
Îmi zicea, că umblă senil
prin toate poeziile de dragoste.
Niciun “Te iubesc”
nu mai seamănă cu vremurile.
Întâlneşti doar cavaleri de vodevil.
Din cauza ortografiei, spuneau unii,
ba din cauza lacrimei albe din ceaiul de la ora cinci.
Mai scria, că a fugit
cu toate keksurile de la masa Reginei.
Lumea zicea că e un hoţ mărunt.
Trebuia să ia linguriţa de aur.
Ce ştie lumea despre gustul vieţii e prea puţin
pentru un ceai.
Cerşetorii din faţa palatului aveau palmele pline
cu rotocoale dulci şi intonau,
“God save the Queen”.


24. Atunci când te-am iertat

Aşa e. Nu mă cunoaşte lumea şi n-o cunosc pe dinafară. De citit, n-am citit
Şi de te-am scris şi rescris, pe tine, pe altul şi iarăşi pe tine,
Mi-am dat poruncă de-ndurare prin toate câte ţi s-au potrivit
Şi te-am făcut  şi mai frumos
ori chiar aşa cum sufletul  te-ar fi dorit.

Te-am scris ca să te poţi ierta mai bine.
Te-am îndurat  într-o beţie,
Căci trează,  judecata e prea vie
Şi vrea să  uite cu aceeaşi patimă care iubeşte
Şi cu aceeaşi  ură
pregătită pentru duşman sau cereşte pentru rugă.

Atunci când te-am iertat, nu m-am gândit
la Socrates ori la sărmanul Diogene
ce în amiaza mare căuta cu lămpaşul
de viu a mai rămas vreun om,
Ci te-am privit în toate bolile  contorsionate
din geometria  perfect-a realităţii,
Ostenite prea devreme  în ultimul bastion.

Am luat de la un altul să te vindec de teamă
şi de la o alta să te vindec de iubire,
Dar n-am ştiut, de unde să găsesc  un om cu lacrimi,
căci toţi se vindecaseră de fericire.

Şi te-am trecut prin toate, of Doamne,
prin câte m-ai ştiut purta,
Doar pentru liniştea neliniştilor toate
şi tot a meritat să-ţi scriu
Şi mai apoi să-ţi spun, că Diogene-i viu.
E cum îl şti. Încă mai crede,
Mai caută prin oameni două inimi,
una de păstrat şi alta pentru tine. E târziu.
La mine orele arată pace,
pe tine te colindă acelaşi plâns ce nu se vede.


25. Joc de noroc

Cine să mai înţeleagă,
cât zbucium şi de ce a trebuit să-mi ieşi în cale,
ca să-mi spui o poveste ce nu există.
M-ai făcut eroină într-un rol principal
de braţ cu un erou imaginar
de dragul unei plăceri bolnave
transformată într-o realitate ce persistă.
Ce-o să te faci  cu povestea acesta
şi ce-o să mă fac cu victima ?
Te-ai gândit la tratamente pentru fantasme?
Dacă ne-am lua de mână să mergem la psiholog,
cu siguranţă, că ne-ar cere un consult  
să-l lecuim de toate poveştile noastre.
Ar suferi inutil într-o nebunie reală.
Joc de noroc se numeşte acesta,
într-o lume normală
furat dintr-o lume pierdută.


26. Ecou în oglindă

E pe undeva un circuit ciudat,
un nevăzut ce-mi furnică urechile şi fruntea
atunci când de tine îmi vine,
Ai zice că imaginaţia-mi joacă feste
în sala oglinzilor, unde toate se uită una la alta
privindu-mă numai pe mine.

E pe undeva un ecou vidat,
Într-un nevăzut purtat din oglindă-n oglindă
Atunci când de tine îmi vine,
Ai zice, că imaginaţia îmi joacă feste,
Dacă n-aş  şti, cum se uită una la alta
Privindu-mă numai pe mine.


27. Uşile dintre praguri

Într-o seară, mi-ai spus o poveste tristă
despre singurătatea unei doamne
pe care n-o mai iubeai decât tu.
Te aştepta de fiecare dată, ca prima oară
pe pragul peste care n-ai trecut-o niciodată.
Despre singurătatea asta
s-ar putea spune cu certitudine,
că ai înghiţit-o pe nemestecate.


28. Şoapta

Mă priveşte şoapta ca pe o carte nescrisă
În sfinţenia revărsată pe ziua aceasta,
Să mă însemne cu o altă iubire prezisă.
Ca pe o necuprinsă poartă deschisă
Îmi sărut însemnul şi soarta.

Mă priveşte şoapta ca pe-o poveste încă nescrisă,
Mă las cuprinsă de poarta aceasta
Ca o copilă ce veşnic se plimbă
Dintr-o lume într-alta
Cu aceeaşi iubire într-o alta înscrisă.

Ce vezi cu ochiul minţii se petrece
În necuprinsul din toate copilăriile,
E un loc în inimă ce nu ocoleşte
Nici pragurile, nici călătoriile
În toate lumile ascunse din suflete.


29. Discursuri
(Lui Florin Constantin Verdeş)

Clopote din glas de oameni ştrengari
ar trebui să dangăne menuete hard-rock,
chiar dacă Făt-Frumos
călărea doar armăsari.

Din obezul jăratec
se hrănea şi Moş Crăciun
şi în fiece ajun
balamucul morganatic
se compensa într-o reţetă  a viitorului postum
contopită într-o gură de Rai,
o veşnicie cu gust de mucegai
în care sărutul
e tot ceea ce ai.

Sfinte Petre, veşnic pivnicer,
te iau la rost,
chiar dacă nu e zi de post,
să-mi spui, ce veşnicie s-a mai inventat,
din care lut
s-a mai născut vreo Evă
ori eşti doar mut
în toate alchimiile din dioceză?

Şed ascuţit într-un cerc, amorţesc,
îmi adun toate asfinţiturile
şi trimit veşniciei telegrame,
şi mor puţin câte puţin
la fiecare inventar ceresc
între activul şi pasivul care se urăsc
când ursitoare au murit de foame.

Soarele e bătrân şi bolnav,
convulsii şi tabieturi îl destramă.
Nedefinit e timpul ori un pitic hoinar
îmbrăcat în haine de damă.

Îţi trimit bileţele de amor urban
Nebiciuite de gânduri ascunse
Şi las cuvintele să se aşeze fără minciună,
Pentru ca niciun profan
Să nu mai taie vreo panglică de inaugurare.
Dar acum e soare. E sublim !
Bună dimineaţa, oameni !
Am venit să ne îndrăgostim !


30. Simfonia dimineţii

Îmi place cum mă priveşti dimineţile,
Mă respiri prin toate potecile,
Mă trezeşti îmbrăţisată
de mâini arcuite în forma sărutului,
de mă pomenesc  mângâiată în toate sărutările
prezentului şi trecutului.
Aşa  mă cântai Stradivariusului.