IMG 20220125 175950La început, bărbaţii aceştia vânjoşi se speriau. Credeau că sunt iele, că sunt trimise de Necuratul, dar acum în singurătatea pădurii, în adierea vântului de seară şi în aroma florilor de tei, se lăsau purtaţi de val şi li se dilatau ochii de bucurie. Simţau în ei cum li se ridică un val de căldură ameţitoare, li se făcea un gol în stomac şi-i cuprindeau o foame devoratoare.
    Luna pe cer se învăluia într-o pulbere fină care se împrăştia în jur, coborând pe pământ pe o scară de mătase. O fi şi ăsta un semn dumnezeiesc, n-o fi chiar păcat!
    Pădurea se încărca de o aromă de busuioc şi din arborii cei mai înalţi ţâşneau spre cer lumini albicioase care se făceau atât de înalte, încât căpătau reflexe sidefii. Totul părea ireal. Bărbaţii se văzură deodată înfăşuraţi în hlamide.Fiecare se lăsa dus de aromele pădurii, căutându-şi mireasa. Bărbaţii nu ştiau dacă ceea ce vedeau sunt mirese sau aluni potopiţi de flori albe care zburau în derivă prin jur ca nişte fluturi. Întindeau braţele să prindă florile sau fluturii sau iluziile, dar fiecare îşi lua mireasa şi alerga prin toată această ploaie de flori albe, arome de verde crud şi busuioc. Lumina începutului de lume. Cuvintele încolţeau în mintea mirilor, cuprinzându-şi mireasa în braţe cu dorul clocotind în oase.

Fiecare se vedea cu mireasa râvnită la pieptu-i puternic, culcând-o uşor în iarba înaltă, îngropându-şi faţa în sânii fragezi, muşcând cu lăcomie ca dintr-o pâine caldă, uitând de sine, dincolo de realul unei nopţi obişnuite. Iartă-mi, Doamne, necuviinţa de a mi-o face femeie pe această fecioară neprihănită fără nuntă. Doamne, nemilosul război a adus-o în braţele mele cu dor de facere.
    Luna îşi scutura aceeaşi pulbere de argint şi aur peste Valea lui Begu şi totul se poleia în aur şi argint.Vântul serii răscolea lumea.Îi aducea pe miri din zare, îi privea cum vin călare, îi lua de prin tranşee. Pe cei vii îi îmbrăca, pe cei morţi îi învia, îi purta pe raze de lună până la margine de lume, pe cai albi pentru fecioare, iar ceilalţi la întâmplare, dar toţi gătiţi cu beteală, în urmă cu ursitoare pentru ritual lumesc.
    Valea lui Begu era înmiresmată. Văzduhul strălucea în pulbere fină prin care treceau razele lunii maiestuoase. Un murmur de izvoare se auzea pe fundal şi un zumzet continuu acompania cântecul greieilor, în timp ce miresele treceau câte una şi se pierdeau, de parcă ar fi fost înghiţite de auriul lunii.
    Erau aşa de multe fete, că nu mai desluşeai decât un amestec de umbre, care se pierdeau până dincolo de zare, purtate pe coamele cailor străvezii,că nu mai ştiai ce este adevărat şi ce este vrajă în acest joc de lumini şi umbre, în timp ce luna făcea piruete ameţitoare sau poate vântul învăluia totul pe scena imensă a nopţii.
    Săftica îl urmărea pe Melinte, bărbat însurat de mai mulţi ani, cu mulţi copii. În seara aceea se ducea la pădure pentru a păzi cele câteva animale ascunse acolo de furia războiului. Săftica îi işi în cale şi-i şopti la ureche să se îndure de ea că e tânără şi că băiatul care trebuia să-i fie bărbat a murit pe front. Blestema războiul, blestema soarta, îşi dezvelea sânii şi plângea: iată-mă, sunt femeie, Melinte, mi-e dor de dragoste! Bărbatul amuţise pentru o clipă. Lui nicio femeie nu-i spusese vorbele astea. Capul începu să-i vâjâie. O privi pe femeie şi nu-şi aminti s-o fi văzut vreodată. Părul bogat de culoare arămie căpăta în ochii lui albaştri reflexe sângerii şi i se muie tot trupul.Simţi din creştet şi până în călcâie o plăcere dureroasă. Milioane de furnici se înfingeau în carnea şi sângele lui. De sus luna rotundă pâlpâia ca un jar. Totul în jur se învârtea ca într-un leagăn prost făcut, în care capul nu-şi găsea centru de greutate şi se balansa ca pe o muchie de prăpastie. Melinte, în naivitatea lui, se imagină agăţându-se inutil cu unghiile de ierburi firave, rostogolindu-se încet şi sigur în adânc, ca într-o fântână părăsită.
    ―Arde luna?
    ― Nu arde, îşi coboară aşternutul de pulbere fină peste noi. Nu te uita că mă vei iubi până la sfârşitul vieţii. Nu vezi cum începe să-şi scuture pulberea ca un descântec peste noi?
    ― Ba nu, fug stele bezmetice în jurul lunii!
    ― Priveşte cum ţâşnesc razele ca nişte schije deasupra noastră? şopti Săftica pentru sine. Chiar i se părea că-l vede pe Ionel al ei orin tranşeele Cerului, alergând după duşman. Închise ochii şi se lăsă în voie cuprinsă de dor.
    În jurul lor răsăreau sulfine înalte de un metru. Melinte se simţi suspendat într-un văzduh cu aromă de tei care venea de nicăieri. Trupul fetei zvâcni, părul se aprinse şi începu să-i scânteieze faţa. Melinte îngenunghe de plăcere:
    ― Ce-mi făcut, femeie cu trupul de jar?
    ― Sfâşii bucăţi din tine, din mine, din lună, din stele şi-ţi strig: ia-mă!
Sânii fetei se dezveliră într-o zvâcnire de dorinţi năvalnice, strivindu-se de pieptul bărbatului. Îngenuchiară amândoi în iarba ca o sârmă ghimpată, muşcându-se într-o beţie inconştientă. Li se părea că se târăsc prin tranşee. Mii de schije invadară deodată trupurile şi se prăbuşiră în abis. Cei doi simţiră arsura infernului. Bărbatul era un boţ de lavă topindu-se cu aceeaşi furie în carnea şi sângele fierbinte amestecat cu disperare. Ea aştepta momentul acela de răzbunare, de parcă ar fi aruncat o grenadă în războiul care i-a stricat norocul şi care a făcut din ea o floare veştejită la marginea drumului. În aer pluteau arome de dragoste flămândă, ce se topeau pe buze fierbinţi. O lacrimă târzie stărui pe trup de femeie, într-un scâncet şi geamăt de lună: tu fă-mă femeie în ţipăt de şarpe! Era şuierul de moarte al puştii deşarte şi strigătul cucuvelei de noapte: războiul să arză, în foc şi tăciune!
    Se arătau zorile şi contururile se desluşeau în Valea lui Begu, intrând totul într-o tăcere ancestrală. Doar aburii se ridicau deasupra pământului ca nişte nori răzleţi. Se lumina de ziua şi valea era pustie. Înghiţise oare fantomele nopţii? Câmpul se vălurea multicolor pe o gură de rai.