eDupă două zile, lăsându-l pe tatăl său profund îndurerat Eusebiu călătorind cu avionul sosi în aeroportul din Berlin. De la aeroport luă un autobuz, apoi un tramvai și fu plăcut surprins de forfota marelui oraș. Avea impresia că se întorcea în lumea unde de moment aparținea. Cel puțin avea un servici, o garsonieră închiriată și câțiva prieteni. Ajuns acasă, deschise geamurile pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în locuința neaerisită de ceva timp. Apoi ieși pe balcon și privi furnicarul de oameni și mașini ce se avântau pe străzi în acea zi. Locuia la etajul patru într-o clădire impunătoare într-un cartier destul de populat al Berlinului.
Razele de soare îi mângâiau în chip blând fața. Se așeză pe un scaun pe care îl avea în balcon și continuă să privească mișcarea vieții ce în valuri se derula prin fața sa. ,,O, ce minunat ar fi dacă aș avea și eu o soție și copii precum Alin! Dar se pare că la mine totul este extrem de complicat! Și o luminiță de speranță apăruse cu Elena dar s-a stins aproape de tot. Nu cred că între mine și ea va mai fi ceva. În ciuda faptului că Cristina este optimistă, eu nu cred pentru că Elena este prea rece și distantă atunci când se raportează la mine. Dar totuși până la urmă cine știe...” În acel moment șirul gândurilor sale se întrerupse pentru că telefonul său sună prelung. Era un apel pe messenger cu cameră video, deschise și pe ecranul telefonului se profilă chipul Elenei ce era foarte emoționată:


- Bună Eusebiu ai ajuns cu bine?
- Da, am avut parte de un zbor perfect.
- Eusebiu ești un om deosebit, iar eu te-am judecat greșit de aceea te rog să mă ierți. De asemenea doresc să îți mulțumesc pentru banii pe care mi i-ai dat. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ajutorul tău! Eu țin să spun că îți voi înapoia toți banii fără nici o problemă. Iar mai mult de atât, fetița mea vrea să-ți mulțumească pentru gestul tău nobil.
Pe ecranul telefonului apăru chipul unei fete de paisprezece ani cu părul șaten, ochii cenușii, îmbrăcată într-un tricou roșu, foarte timidă, ce rosti cu voce slabă:
- Vă mulțumesc mult de tot, Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Eusebiu simți un val de căldură în tot corpul și o emoție puternică îi străbătu întreaga ființă. De mult nu mai simțise așa ceva. Nu apucă să-i mai răspundă nimic fetei pentru că pe ecran apăru din nou chipul Elenei care îi spuse:
- După cum vezi fetița mea este foarte timidă, noi îți dorim tot binele din lume. Acum te las  că trebuie să mergem la clinica unde va trebui să fie operată pentru că trebuie să i se facă niște analize, deci la revedere.
- O zi bună vă doresc și eu.
  După ce ecranul telefonului se închise Eusebiu privi cerul albastru, și gândi: ,,Fetița este ca un înger! O, de ar ieși totul cu bine și să nu apară alte complicații. Elena în schimb este acum uluită de gestul meu dar cine știe ce va fi după ce totul va trece se va mai gândi ea oare la mine sau mă va uita? Of, că tare greu mai este să pătrunzi în sufletul unei femei! Dar de ce privesc eu totul atât de pesimist și nu încerc să fiu mai optimist după cum Cristina îmi spunea? Poate că una din marile mele probleme este că mi-am pierdut încrederea în oameni! Adevărul este că nu ar trebui să privesc oamenii doar prin prisma lui Cosmin și Adina sau a fostei mele soții. Nu, pentru că există și oameni deosebiți, aici la Berlin am întâlnit destui. Este adevărat că există și oameni ce dau dovadă de neomenie dar asta nu înseamnă că întreaga omenire este acoperită de ticăloșie, există și suflete nobile ce urmăresc cu adevărat binele. Nu totul este învăluit în răutate, există speranță în ciuda faptului că mi-am cam pierdut încrederea în oameni. Cuvintele acestei fetițe mă fac să renasc la viață și să mă ridic cu bucuria în suflet că există lumină în viață. Trebuie să încep să trăiesc altfel și să ofer din nou încredere altora și să nu mai caut să mă izolez atât de mult de oameni, fiindu-mi mereu frică că mă vor lovi și îmi vor provoca alte răni care se vor cicatriza greu în inima mea. Și până la urmă a trăi cu adevărat înseamnă să primești și lovituri, fără asemenea lovituri se pare că viața nu este posibilă!”
Eusebiu își începu din nou munca sa la fabrica de dulciuri. La anumite intervale de timp Elena îl suna sau o suna el. Începu între ei prin intermediul internetului o încercare de a se cunoaște reciproc. Operația Feliciei reuși chiar foarte bine și Felicia începu să se recupereze destul de bine după acea operație. Eusebiu era nemulțumit de faptul că rareori Elena se arăta afectivă în convorbirile cu el, mai mereu se arăta rece și autoritară, Eusebiu avea impresia că îl trata ca pe elevii ei de la școală. Se gândea că Elena avea acel defect profesional datorită profesiei ei. Timpul trecea și relația lor nu avansa deloc, ba mai mult de atât observă că în ultimul timp doar el o căuta pe Elena și de câte ori o suna părea deranjată, însă masca acel lucru după care nu stătea prea mult de vorbă pe motivul că are alte treburi.
Sosi toamna și relația lor de prietenie aproape că murise. Eusebiu o suna rar de tot pentru că vedea că Elena deși era o femeie deosebită nu îl dorea pe el ca partener de viață. Îi repetase de câteva ori că îi va restitui banii deși el îi spunea mereu că nu era nevoie. În acea perioadă o colegă de muncă îl întrebă dacă nu ar dori să-i facă cunoștință cu o femeie pe nume Flavia. Eusebiu îi răspunse afirmativ iar Marcela așa o chema pe acea colegă a sa îi spuse:
- Eusebiu, femeia pe care doresc să ți-o prezint are o frumusețe interioară deosebită, însă din punct de vedere fizic nu este prea prezentabilă, dar mai bine te las pe tine să tragi concluziile după ce o să vă cunoașteți.
Eusebiu fiind ferm convins că relația cu Elena murea tot mai mult pe zi ce trecea, acceptă. La început vorbi la telefon cu Flavia apoi se întâlniră. Eusebiu fu foarte dezamăgit de faptul că Flavia după aparențe părea că fusese cândva frumoasă, dar în momentul când el o întâlni era foarte suferindă. În primul rând avea un diabet în stadiu destul de avansat, apoi din cauza unor probleme ce le avusese în copilărie, internată fiind în spital din cauza neglijenței unui medic îi fu amputat piciorul drept de la genunghi în jos și pusă o proteză. Putea merge aproape normal cu acea proteză. Iar mai mult de atât avea o miopie mare și purta ochelari adecvați. Chipul Flaviei cu ochii ei de o nuanță de albastru spre verde erau mari și reflectau o lumină a inocenței, fața ei exprima multă bunătate, părul ei șaten îi cădea pe umeri, glasul ei era plin de căldură umană și părea al unei copile ajunse la vremea maturității, avea patruzeci și doi de ani. Însă partea cea mai expresivă a chipului ei era acea paloare a suferinței ce îi acoperea fața, era o ființă foarte sensibilă și bolnăvicioasă.
Fusese căsătorită cu un neamț care o lăsase din cauza bolilor ei, de pe urma acelei căsătorii avea o fată de douăzeci de ani ce nu mai locuia cu ea. Flavia un timp lucrase ca funcționară la bancă apoi din cauza bolilor de care suferea se pensionă. Locuia singură într-un apartament cu două camere, acompaniată fiind doar de cățelul ei. Faptul că Eusebiu apăru în viața ei, o umplu de bucurie pentru că inima ei de femeie tânjea după un soț alături de care să-și trăiască viața. Era o cititoare pasionată a Bibliei. În ultimul timp din cauza miopiei asculta Biblia în format audio pe internet. În cuvintele Sfintelor Scripturi își găsea toată mângâierea și uita de toate amărăciunile vieții ei. În tot ce făcea era pătrunsă de un spirit creștin autentic.
De la prima lor întâlnire, Eusebiu fu impresionat de calitățile ei și dezamăgit de aspectul ei pentru că arăta atât de fragilă și bolnăvicioasă. Îl impresionă mai ales vocea ei angelică și inocența ei, la un moment dat ea îi spuse:
- Pentru mine mai presus de orice este Dumnezeu, iar viața mea o trăiesc în lumina învățăturilor evanghelice unde îmi găsesc alinarea, inima îmi este umplută cu dragoste divină și sunt nespus de fericită în ciuda suferințelor mele.
Pe Eusebiu îl uimiră acele cuvinte ale ei. Pe măsură ce timpul trecea și se întâlneau, observa tot mai mult dorința ei de al avea ca soț. Începu în mod serios să se gândească tot mai mult dacă să se căsătorească cu ea sau nu. ,,Am ajuns la un punct în această relație când trebuie să mă hotărăsc ce voi face. O accept pe Flavia așa cum este cu toate calitățile și defectele ce le are, sau mă retrag din această relație? Ea este atât de mult atașată de mine și într-adevăr are nevoie de cineva care să o însoțească pas cu pas în viață. Dar simt că nu pot să accept o soție ce are o proteză, deși poate că aș putea să fac un efort și să o accept așa cum este. Oare ar fi posibilă o astfel de căsătorie, mai ales că ea are un suflet deosebit? Uf, de ce viața mă pune pe mine față în față cu astfel de probleme?”
După frământări și o intensă luptă interioară Eusebiu decise că era mai bine să rupă acea prietenie cu Flavia. Acea ruptură îl îndureră nespus pentru că nu mai era acum cineva ce îi rănea lui inima ci el rănea inima unei ființe nevinovate. Își dădea seama că procedase greșit, și mai ales îl îndurera faptul că văzuse dezamăgirea de pe chipul ei când el îi spuse că nu mai dorea să continuie acea relație de prietenie. Rămase un timp într-o  stare de nefericire interioară pentru că se simțea ca unul ce nenorocise din punct de vedere sentimental o ființă cu un suflet minunat.
Va urma...