p    Spui procesualitate și gândul te duce de îndată atît la procesie (creație), cât și la eterna frământare a Universului, pe drumul de necuprins al acestuia spre armonie și în hotarele de negândit ale perfecțiunii. Și iată că încercarea îndrăzneață de a gândi negânditul, ne oferă din capul locului motive de poticnire. Păi cum altfel, când am pus alături (în aceeași frază) mișcarea/neliniștea și perfecțiunea, știut fiind faptul că Perfecțiunea este Dumnezeu și că El este într-o atare măsură Inegalabilul, încât nu mai are nevoie să se gândească nici măcar pe Sine. Ceea ce înseamnă că nu prin gândire sau mișcare Își impune omnipotența și omniprezența binefăcătoare, ci prin prin eternul Său prezent supratemporal, totuna cu repausul panteist! La fel de bine se știe că nu logica umană este calea pe care trebuie s-o urmeze cel ce plonjează în transcendență pentru a se apropia pas cu pas de Absolut (Hegel spunea că Dumnezeu sporește necontenit pe seama contrariului Său), ci îndestulătoarea parte din metalogica divină, încorporată în credința sinceră.


    Or, dacă astfel stau lucrurile - și nimic nu ne încredințează că ele stau altminteri (bunăoară, mare atenție la celebrele antinomii kantiene, despre care însuși autorul lor spunea că sunt „rătăciri ale rațiunii în căutarea Absolutului”!) –, atunci suntem obligați să admitem că lumea văzutelor și nevăzutelor a ieșit din capul/preaplinul Său și prin miraculoasa atotputernicie a cuvântului Său, la fel cum în mitologia greacă ieșise zeița Pallas-Atena din capul lui Zeus...
    Dintr-un atare raționament decurg cu necesitate două concluzii fundamentale pentru corecta interpretare a facerii și a proceselor ulterioare, firește, dacă nu se ia în calcul varianta cu creația începută și (încă) nefinalizată, măcar în ceea ce privește sprijinul divin acordat omului întru desăvârșirea sa moral-spirituală:
    a)Perspectiva de ansamblu și cunoașterea temeinică a nemărginitei Sale creații, pe cât îi stă omului în putință, El fiind concomitent în interiorul și în exteriorul ei, mai exact deasupra ei. Iată de ce omul, cu toate ispitele minții sale iscoditoare, n-are șanse să cunoască în profunzime (de esență nici pomeneală) nici măcar colțișorul de lume în care a fost așezat prin vrerea și favoarea divină, căci el - aidoma furnicii ce urcă pe copac, fără putința reprezentării întregului – s-a văzut deodată în mijlocul unei lumi neprietenoase: o lume redusă, în faza de început, la peștera sau vâlceaua unde își avea sălașul, apoi tot mai mare, pe măsură ce spatele său se îndrepta, ochii i se deschideau și mintea lui învăța din experiență tainicul rost al esenței. Dar, mă rog, ce reprezintă cunoașterea parțială și anevoioasă a omului scormonitor, comparativ cu integrala cunoaștere a Atotputernicului, de îndată ce El întruchipează Binele, Frumosul și Adevărul?! Căci, este de părere Umberto Eco în romanul Numele trandafirului (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984), întreaga știință umană nu este altceva decât un simplu comentariu pe marginea celor două adevăruri pe care ni le dezvăluie Scripturile: „Eu sunt Cel ce sunt”, afirmă Dumnezeul evreilor, respectiv „Eu sunt calea, adevărul și viața”, ne asigură Dumnezeul creștinilor.
    b)Mișcarea universală poate fi înțeleasă ca o odă a bucuriei, acea muzică a sferelor de care pomenea Pitagora, iar ea constituie elanul întregii creații de a ne apropia de Cel ce este sfera cu centrul oriunde și circumferința niciunde, deoarece numai în vecinătatea Lui putem să  dobândim liniștea și armonia în veci netulburate.
    Vasăzică, în lumina celor prezentate până aici, prin personalitate istorică trebuie să înțelegem o formă concretă de manifestare a procesualității universale, cu nesfârșitele ei determinări și intercondiționări, altfel spus grația divină coborâtă la nivel uman.
    Da, pentru că grația divină acționează necurmat și cu infinită răbdare. Atâta doar că omul, aflat în luptă pe viață și pe moarte cu semenii și cu timpul rău și bolnav ce-l macină, se lasă dominat într-un asemenea hal de pofte și ambiții deșarte, încât uită cu totul de ordinea morală,  instituită prin îndemnuri și porunci, de-a merge necontenit pe calea cumpătării, simplității și curățeniei sufletești.
    Procedând atât de neînțelept, nu-i de mirare că omul pătimaș și nechibzuit se va vedea în curând antrenat într-o sinucigașă mișcare centrifugală, care în fiecare zi îl îndepărtează de ceea ce reprezintă mult necesara sa hrană sufletească – iubirea și pacea eternă, rampa de lansare spre aceste comori nepieritoare fiind redempțiunea în sens soteriologic. De regulă, un asemenea om își va curma „goana după vânt” fie atunci când se află pe patul de suferință, fie atunci când este total scârbit de răutatea și nerecunoștința semenilor, ocazie care-i va permite să se vadă așa cum este în realitate: un nefericit, cu viața irosită și mântuirea ratată din pricina propriei sale neînfrânări!...
    Prin urmare, personalitatea istorică înglobează acele procese specific umane, a căror axă de înfășurare și/sau de desfășurare o reprezintă timpul calendaristic, parte a timpului istoric. Dar istoria nu se articulează pe procese, asta deoarece, de regulă, procesele se declanșează și se consumă (cvasi)independent de voința oamenilor, chiar a celor aflați la butoanele puterii aparențiale. Istoria, deci, cuprinde totalitatea evenimentelor/faptelor referențiale, aranjate în ordine cronologică, adică toate acele procese substanțiale, care au fost de unii intuite, iar de alții provocate, dirijate și fertilizate în folosul de scurtă sau de mai lungă durată ba al unor mase mari de oameni (popoare, națiuni), ba al unor mari grupări sociale (clase, partide), ba al unor indivizi privilegiați (cazul guvernărilor autocratice, respectiv al celor ciocoiești).
    Când vorbim de evenimentele istorice, trebuie să avem în vedere cele două categorii de influențe extraumane: pe de o parte, concursul de împrejurări fericite sau nefericite, norocoase sau nenorocoase, faste sau nefaste, care se sustrag putinței și înțelegerii noastre; pe de altă parte, amestecul nu întotdeauna lesne decelabil al celor trei categorii importante de procese:
    1)Procese socio-economico-politice;
    2)Procese cultural-artistice;
    3)Procese moral-spirituale sau religioase.
    Pentru a desluși mecanismul convertirii proceselor în fapte sau evenimente istorice, voi începe prin a nota prima categorie de procese cu S, a doua cu C, iar a treia cu R. Așa cum am arătat în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005), toate aceste procese reprezintă niște funcții, a căror dezvoltare depinde de mediul din care fac parte. Se știe, însă, că în toate mediile accesibile omului (de la microunivers și până la macrounivers) procesele apar, se împlinesc și apoi se epuizează în urma necontenitelor mișcări ce au loc în spațiu și timp. Acesta-i motivul pentru care procesul trebuie suprins/înregistrat în dubla sa dezvoltare: una pe coordonatele spațiale (x,y,z) ale lumii noastre tridimensionale, căreia putem să-i spunem extensiune, cealaltă pe coordonata t a timpului, căreia – zic eu – i se potrivește conceptul de intensiune. Iar asta datorită faptului că timpul este parametrul cu valoare unică și ireversibilă, care – fără drept de apel – decide sensul evoluției ori al involuției respectivului proces. Cu precizarea că disocierea extensiunii de intensiune este pur formală și subiectivă, căci realitatea se prezintă minții omului ca un continuu spațio-temporal. De unde și ideea mișcării neîntrerupte în sistemul cvadridimensional (x,y,z;t).
    Dar dacă pentru funcțiile S-C-R coordonatele spațiale sunt aproximativ aceleași (aparțin lumii noastre de zi cu zi), coordonata t diferă în mod semnificativ atât pe verticala, cât și pe orizontala devenirii umane: există un timp istoric, un timp solar (astronomic) și unul biologic (orologiul intern al fiecărei celule vii), după cum există un timp psihologic, unul fictiv (mânuit de scriitori) și unul virtual (al navigării pe internet), la care se adaugă timpul sau timpii microcosmosului și ai macrocosmosului. Fac precizarea că timpii microcosmosului și ai macrocosmosului au, în comparație cu timpul perceptibil la nivel fizic, alte conotații filosofico-științifice...
    În mod asemănător pot fi depistați timpii de o factură cu totul și cu totul specială, care nu numai că ajută la identificarea tipului de procese convertite în fapte istorice, dar chiar contribuie din plin la o justă încadrare a conținutului acestora: (a)Timpul social (t1) sau timpul empirico-pragmatic al celor care trăiesc pentru bani, voluptate, putere și glorie (timpul grăbit al celor care se conduc după dictonul „Carpe diem” – Trăiește clipa); (b)Timpul sublimat (t2) al meditației și al dăruirii cultural-artistice; (c)Timpul transcendent (t3) al tuturor acelora ce vizează mântuirea printr-o necurmată lucrare moral-spirituală (după care își modelează existența).
    Ținând seama de aceste precizări, iată cum se prezintă cele trei funcții: S(x,y,z;t1); C(x,y,z;t2); R(x,y,z;t3). În spațiul producerii evenimentelor istorice (mișcări sociale, revoluții industriale, schisme/reforme religioase etc.), fiecare din aceste funcții are rolul unei axe, ori – mai degrabă – al unei generatoare, care contribuie la înfășurarea/înfăptuirea proceselor aflate în evoluție sau creștere, respectiv la desfășurarea/dispariția celor aflate în involuție sau descreștere.
    Dar oricare ar fi stadiul procesului într-un moment concret-istoric (creștere, stagnare, declin), el va parcurge – mai repede sau mai încet – toate etapele înscrise în genetica sa transistorică.
    Întrucât energia fizică și spirituală a omului este absorbită de proces, întru modelarea sa potrivit năzuințelor umane imediate sau perene, respectivul proces va deveni eveniment istoric, urmând să-și ocupe locul, după caz și anumite interese oculte,  ba în istoria scrisă, ba în memoria colectivă a comunităților (amintiri, legende, balade, cântece).
    Dincolo de eterna dispută dintre istorici privind  rolul făcătorilor de istorie (după unii sunt masele, după alții sunt personalitățile), mareșalul Ion Antonescu a făcut următoarea precizare de ordin general și de mult bun-simț: Istoria este făcută și de învingători și de învinși, dar o scriu numai învingătorii! Taman din acest motiv, istoria nu numai că nu-i o știință (influența politicului asupra științelor exacte/particulare este cel mult formală, nicidecum substanțială), dar, în plus, ea este și revoltător de inexactă: fie prin vrerea unor cârmuitori ce nu dau o ceapă degerată pe adevăr (comandă scrierea/falsificarea istoriei în conformitate cu interesele personale și de grup), fie din pricina obedienței unor așa-ziși istorici oficiali (ăștia la țanc sacrifică adevărul istoric în schimbul unor avantaje materiale), fie că dovezile sunt echivoce și – deci – prea puțin  convingătoare (câți dintre istoricii noștri știu mai multe limbi străine și au acces la documentele rare din marile biblioteci ale lumii?).
    Asta nu înseamnă că anumite evenimente n-au existat defel, ori că ele s-au petrecut așa ca în extrem de discutabila variantă a unor istorici oficiali. Întrucât niciun om, oricât ar fi el de înzestrat, nu poate fi considerat atotștiutor și nu poate pretinde că deține monopolul adevărului deplin, istoria trebuie îmbunătățită și corect rescrisă, căci năzuința ei de-a reflecta adevărul incontestabil, exprimă atât esența scormonitoare a omului căutător, cât și dorul de nestins al acestuia de-a se „înfrupta” din calmul netulburat al certitudinilor...
    Revenind la evenimentul istoric analizat în varianta de mai sus, trebuie subliniat că el se produce în sistemul tridimensional S-C-R., fapt care explică interdependența și intercondiționarea tuturor proceselor aflate în derulare.
    Cu mențiunea că există momente sau perioade istorice de puseu al unuia sau altuia dintre cele trei tipuri principale de procese, ceea ce imprimă epocii un anumit specific:
    -barbarie (predomină manifestările animiste, magice și șamanice);
    -cultură (de pildă, cultura indiană, chineză, greco-romană, acumulările spirituale din Evul Mediu, Renașterea etc.);
    -civilizație (civilizația elină a formelor, mașinismul epocii moderne, informatizarea și robotizarea prezentului);
    -transfigurarea religioasă (înfăptuită de milenii și pe arii tot mai întinse de către religiile universaliste, ea va continua, în pofida opoziției globaliștilor, până când omenirea ori va cunoaște epoca de aur a credinței sincere, ori nu va mai fi).
    Prin compunerea celor trei tipuri de funcții, rezultă funcția S(x,y,z;t1)ᵒC(x,y,z;t2)ᵒR(x,y,z;t3), care modelează și reflectă evenimentele istorice. Se vede, așadar, rolul preponderent ce revine spiritualului, două din cele trei categorii de procese fiind integral spirituale, iar procesele de tip S având, la rândul lor, o însemnată componentă constituită din idei, respectiv din teorii științifice, politice și de organizare socială, fără toate astea fiind cu neputință progresul istoric al omenirii.
    Însă sintagma progres istoric trebuie întrebuințată cu prudență, deoarece există o relație de adversitate între intensivii factori spirituali (gândire-cultură-credință), factori care imprimă sensul dezvoltării sociale, și factorii materiali (confort-comoditate-consum), care întotdeauna s-au dovedit extensivi în formă și pasivi în conținut. Cu atât mai mult în zilele noastre, când – prin agresiva campanie publicitară pusă în slujba consumului nesăbuit și a comodității fără opreliști – omul devine nu doar captivul, ci și victima propriei sale civilizații.
    Cu toate astea, mi se va răspunde, nu se poate nega că omul de azi o duce mult mai bine ca cel din urmă cu un veac, ca să nu mai vorbim de vremurile triste și întunecate ale Antichității și Evului Mediu, când viața celor mai mulți oameni era foarte scurtă din pricina mizeriei, alimentației și a bolilor devastatoare, căci pe-atunci doar patriarhii biblici se bucurau de favoarea divină în ceea ce privește numărul anilor.
    Dar ce se câștigă într-o parte se pierde în alta, căci binele lucrează după legea compensației: Progresul civilizației contribuie la diversificarea și împlinirea nevoilor ce fac parte din categoria binelui fizic sau hedonic (civilizația nu trece dincolo de epidermă!) și tot ea duce la debilizarea componentei moral-spirituale a binelui!