idmCând am citit CV-ul poetei Iulia Dora Marinescu, fără să vreau mi-am dat seama că a avut un destin ademănător cu al meu. Ca să fiu mai explicit, autoarea a explodat cu un volum de poezie în 1990, cu titlul „Te aștept luminând” la editura Făt Frumos, din București. După opt ani, în 1998, publică al doilea volum de poeme, cu titlu “Psalmi pentru suflet nins” la editura Examene. Deși a obținut mai multe premii literare, între 1998 și 2021 s-a lăsat o tăcere peste creația ei poetică. Nu știm ce s-a întâmplat, dar putem presupune că în viață ca să facem ce vrem depinde de mai mulți factori, dar cu siguranță depinde de noi dacă acceptăm sau nu anumite compromisuri.
    Editura eCreator, din Baia Mare, și-a propus să scoată o carte semnată de Iulia Dora Marinescu, cu titlul „Evadare unde încep îngerii” și cred că acest titlu ascunde drama autoarei. Cartea are două secțiuni: „Înapoi în mine” și „Oglinzi concave”. Nu știu de ce am senzația că lungul drum, străbătut în 23 de ani de tăcere, a fost o călătorie spre regăsire, spre descoperirea de sine.
    Și văd că nu m-am înșelat. Autoarea a trăit câțiva ani duri și strigătul ei din poemul „A fi sau a nu fi lacrimă”, desi sună ca o confesiune, eu o simt că un strigăt de revoltă


    „Trupul obosit de minciună,
    Resturile de cuvinte cu care am fost biciuită,
    Conștiința însângerată și ciuntită
    De prea multele îngenuncheri
    Pe false altare …”,
iar modul cu o spune, cu o sinceritate rar întâlnită, ne arată că și-a asumat și a înțeles pe deplin cum a trăit într-un mediu care i-a îngrădit spiritul  
    „Ce frumoasă ești, zăpada mea!
    Îmi vine să-mi ling cu tine
    Rănile foste și viitoare
    Cicatricile pe care mi le-au lăsat
    Cei ce mă iubesc”.
    Și pentru a susține ideea mea de regăsire, vine în sprijinul meu al doilea poem „Acasă în mine”. Cuvântul acasă capătă un nou sens, mai special și se transformă în metaforă și acest termen devine unul mai intim, nu legat de o construcție, mai degrabă de suflet, un loc unde să te simți bine în afară, dar și înăuntrul tău
    „Plec și mă întorc în mine o dată cu toamna …
    O dată cu  mirosul de frunze arse al gândurilor
    Și urgia de galben
    Care acoperă sfâșietor de blând totul …
    Mă întorc precum un lup flămând    
    La locul liniștei ancestrale
    Unde nu răzbate picior de străin,
    Doar oasele strămoșilor mei
    Continuând să spună povești
    Despre ceea ce sunt și urmează să fiu …
    Mă întorc să mor curat a câta oară,
    Mă întorc să renunț la mine”.
Fiecare poem e o metamorfoză a unui gând și cum o spune cu cinism  
    „Cu teama femeii care îmbătrânește …
    Știu perfect acest teatru dramatic
    De oase rupte sub greutatea durerii”,
deslușim că timpul a trecut ca un vânt și nici nu și-a dat seama de drumul parcurs de la un boom literar și pînă în anul bântuit de covid.
    Poezia scrisă la persoana a întâia accentuează dramatismul, dă putere cuvântului și par ca niște spovedanii ieșite din tipar creștin și citind poemele îți dai seama câtă durere poate suporta o femeie și umirea mea, ca cititor, că toate aceste trăiri au fost prețul iubiri necondiționate    
    „Am coborât până la tine
    Cu toată sudoarea prelingându-mi-se pe cuvinte …
    Jos, jos, foarte jos,
    Până acolo unde conștiința se îngustează și devine vis …
    Am coborât, despuiată de privire,
    Ca să te simt cu buricele degetelor
    Așa cum marea mângâie nisipul …
    Adânc ... și mai adânc …”.
    Despre iubire vorbește cu inima, fiecare părticică din corpul ei ar putea spune o poveste și fiecare gând și umbra acestui gând și tot ce s-a zămislit din luminile contopite au lăsat o urmă
    „M-am trezit cu amprenta luminii tale pe tot corpul
    Chiar și pe vârfurile degetelor
    Chiar și pe călcâiele sătule de umblet …”.
    Și cine să te ajute când ești la greu? Prea Înaltul și mama. Această invocație a mamei ne arată intensitatea durerii și această dorință nu mai miră pe nimeni, e o reacție firească când te trezești singură cu inima frântă și sufletul în întuneric. Această chemare disperată declanșează emoții într-un cititor autentic
    „Mamă, vino la dreapta mea și ajută-mă să mă ridic …
    Adu bățul cu care îți arătam, copil fiind, stelele
    L-am păstrat și l-am ascuns bine
    În spatele oglinzii false”.
Ce frumos spune
    „Iubirea mea
    Este făcută din așteptări …
    În gări unde nu oprește niciodată niciun tren …
    Sub copaci fără umbră,
    Pe țărmuri fără val”,
și câtă dezamăgire ascund aceste versuri, până unde se întinde durerea născută din așteptare și cât de mult i-a afectat sufletul nimeni nu poate ști. În spatele versurilor o femeie care a renunțat la așteptare și nu mai crede că soarele iubirii va mai străluci vreodată și în curtea ei.
    Printre versuri țâșnește mesajul unei iubiri pătimașe și părtași la această dezlănțuire e tot ce ne înconjoară și chiar și noi cei care citim poeziile suntem pătrunși de emoție
    „Atât te iubeam,
    Încât aerul plângea în jurul meu
    De zgomotul aripii rupte.
    Privirea se ghemuia la picioarele tale
    Ca un câine credincios
    Așteptând mângâierea.
    Atât te iubeam,
    Încât liniile palmelor mele se zvârcoleau neputincioase
    Încercând să se împotrivească destinului.
    Construisem ziduri din oasele mele,
    Le descântasem cu vorbe de dragoste
    Rostite la vreme de noapte
    Când doar îndrăgostiții
    Se mai roagă cu fruntea lipită de stele …
    Atât te iubeam ...”
    Autoarea experimentează, scrie și în vers classic, iar ca stiluri poetice pe lângă elegii încearcă și alte modele. Mă opresc la un stil poetic mai aparte, desi recunosc că l-am mai întâlnit. Un poem format din întrebări și răspunsuri mi se pare foarte interesant. Acest stil desi pare jucăuș are o încărcătură filosofică aparte și pentru a convinge reproduc această mica poezie
    „Cum?
    Cum de știe frunza gri
    Mecanismul lacrimii?
    Cum de știu cocorii toți
    Mersul lacrimii pe roți?
    Și cum știe iarba, ea,
    Lacrima s-o faca stea?
    Numai eu rămân așa,
    Fără roată, fara stea,
    Fară lacrimă de gând,
    Fără tine pe pământ.”
Despărțirea parcă e pictată cu un penel fermecat, făr ură și tot ce s-a întâmplat o pune în cârca destinului
    „Port despărțirea cu mine
    Precum melcul casa plină de vise...
    O port în oase ca pe o măduvă albastră,
    Îmbolnăvind de leucemie florile de cais…
    M-am născut din despărțirea cerului de  pământ…
    Din despărțirea valului de țărm tăind cu ancora în carne vie...
    Din plecarea privirii din ochi,
    Din fuga mâinii de mângâiere…
    Întotdeauna despărțirea mă trăiește pe mine,
    Despicându-mă de mine însămi”
     Un alt experiment poetic sunt poeziile din cuvinte care se repetă. Din această poezie și din altele descoperim un spirit jucăuș, de parcă ar vrea să spună că ea este altfel și că neîmplinirea unui vis a deturnat-o de la drumul ei firesc și poate că după un anumit timp o vom redescoperi cum era, plină de viață, cu poezia în suflet și cu speranța în priviri
    „Doamne, Dumnezeule,
    Acela care ești în piatră,
    Acela care ești în apă,
    Acela care ești în foc,
    Acela care ești în frunza din fața geamului,
    Acela care ești în picătura de ploaie lipită pe retină…
    Mulțumesc!
    Mulțumesc pentru răgaz,
    Mulțumesc pentru răgaz,
    Mulțumesc pentru clipă,
    Mulțumesc pentru frântura de clipă,
    Mulțumesc pentru frântura frânturii de clipă!
    O să-mi fie de ajuns să mă regăsesc. Îți promit!”.
A doua secțiune, așa cum este numită, „Oglinzi concave”, înseamnă amplificarea unor stări din afara universului ei și importanța unor personaje dragi sufletului ei, care au ajutat-o să supraviețuiască. Un poem scris pentru celebrul Leonard Cohen nu mai lasă loc de interpretări.
    „Pentru poetul Leonard Cohen
    Dați-mi înapoi toate cuvintele pe care vi le-am spus!
    Acelea pe care le-ați servit la un pahar de vin în singurătate,
    Acelea pe care le-ați schingiuit în piața publică,
    Acelea pe care le-ați aruncat după pietre să vorbească,
    Acelea pe care le-ați făcut ziduri împotriva vântului de stele  …
    Acelea pe care vi le-ați pus pe răni și pe privire…
    Acelea cu care v-ați rugat și înjurat și iubit…
    Acelea care v-au fost busolă și apă și cărare…
    Dați-mi-le!
    Voi nu mai aveți nevoie de ele. Eu am!”
    Sunt mai multe poeme și cred că au fost scrise de-a lungul anilor și a crezut de cuvință că pot face parte din această carte și nu a greșit. Am multe gânduri de spus și cred că aș putea scrie o carte, dar totuși în acest volum cele mai important sunt poemele ei și cuvintele mele reprezintă mai puțin decât la ce m-am gândit. Am ales ceeace o reprezintă și ce ma impresionat în mod deosebit.
    Pot să mai spun că autoarea are un limbaj poetic elevat și știe să prețuiască metafora și se folosește de ea pentru a da putere versului.
Deși a stat peste 20 de ani departe de noi, cei care iubim literatura, Iulia Dora Marinescu știe să scrie poezie și o spun cu tărie că vom mai auzi despre numel ei și despre cărțile ei. A dat drumul la poeziile ei în lume și nimeni și nimic nu o mai poate opri.