idmdespre „Evadare unde încep îngerii” de Iulia Dora Marinescu
    
    Iată, pe drept cuvȃnt, o adevărată poetă a „trăirismului”, de care Emil Cioran (dacă-ar mai trăi) ar fi tare mȃndru, fiindcă emoţiile pe care le trăieṣte sunt devastatoare, fără cale de mijloc, fiindcă aṣa cum bine recunoaṣte a trăit intens ṣi dragostea, dar (cȃnd a fost cazul) ṣi ura, de parcă ar fi vrut să-i dea dreptate lui Tolstoi pentru spusele: „acolo unde se termină dragostea, acolo începe ura”.
    Aceasta-i uluitoarea Iulia Dora Marinescu, care trăieṣte într-o perpetuă stare poetică (pe care o păţeṣte chiar dacă nu vrea) de-o intensitate cum rar mi-a fost dat să văd.
    Ḯṣi structurează volumul în două părţi: „Oglinzi concave” ṣi „Ḯnapoi în mine” unde prin reflexii ṣi introspecţii comite o poezie uimitoare.



              I..  „Oglinzi concave”

    Este o poetă a dragostei absolute care-ṣi  invită la împăcare iubitul ca acesta să o aṣtepte („Aṣază-te cu grijă / La umbra singurului cuvȃnt rămas / Să aṣtepte ploaia...”) fără să privească ploaia pe care ea o vede ca „plȃnsetul încet al pămȃntului însetat de sărut...”, ṣi să-i spună vorbele aṣteptate.
    Cere pentru sine toate cuvintele („Acelea pe care le-aţi schingiuit în piaţa publică” ; „Acelea cu care v-aţi rugat ṣi înjurat ṣi iubit...” ; „Acelea care v-au fost busolă ṣi apă ṣi cărare...”) care i-au produs emoţii unice ṣi pe care le-a ascultat cȃntate de magnificul Leonard Cohen, secondat de instrumentiṣtii săi de excepţie.
    Simte nevoia fizică de a fi atinsă de iubit, mulţumindu-se cu-n sărut total care să-i ajungă, ca-n Gabriel Garcia Marquez  pentru „Un veac de singurătate”, fiindcă înţelege dureros indiferenţa acestuia chiar ṣi atunci cȃnd ploile de vară îi purifică trupul ca un botez inutil („cȃnd ploile calde de vară aleargă pe trupul meu zadarnic”).
 Cȃnd iubitul ingrat nu-i acordă atenţia cuvenită („Știu că nu mai ai buze cu care să mă săruţi... / Și nici braţe cu care să mă strȃngi / Și nici ochi cu care să îmi spui cȃt sunt de frumoasă”) ea sfȃṣiată de dorinţă cere cu sufletul „măcelărit” permisiunea de-a săruta „ce a mai rămas” din iubitul risipit în tentaţii ṣi escapade  probabil imposibil de refuzat („Mă primeṣti / Să îmi culc tȃmpla pe ce a mai rămas, / Pe orice a mai rămas din tine, / Oricȃt de puţin ar fi acel ceva... / Și să-l sărut cu ce mai am / Din sufletul ăsta măcelărit?”).   
Cadenţează frumos (parcă descȃntȃnd)  „cȃnd înjură la beţie” , de-mi vine mie să-i înjur pe cei care nu zic că pȃnă ṣi pietrei îi dăunează grav singurătatea („Ochii mei cei nenăscuţi / Dintre viitoare frunţi / Văd celulele cum dor / Cȃnd se-ndrăgostesc ṣi mor  // ... // Pȃnă ce-n singurătate / Ți-aud inima cum bate / De blestem ṣi dor să-mi treacă, / Piatră ninsă, piatră seacă !”).
Precum Gabriela Mistral iubeṣte ploaia melancolic, aproape cu tristeţe, fiindcă-ṣi doreṣte ca lacrimile ploaie ale iubitului să-i spele inima de palpitaţii ṣi pe ea de neprivirea lui („Plouă greu cu nopţi de zestre / Peste nemiṣcări terestre / Și pe colţul meu de zare / Plouă trist a nemiṣcare.  //  Plouă aprig cu cuţite / Peste ochii tăi, iubite, / Fără rost ṣi fără ṣtire. / Leoarcă sunt de neprivire.  //  Ci mă rog de ochii tăi / Adȃnciţi ca două văi / Peste inima mea stȃngă / Nu să plouă, ci să plȃngă”).
Copilăria cu cercei de cireṣe („ lumea cireṣelor la urechi”) o lasă în urmă făcȃnd loc pentru femeia spontană (exagerat de) ṣi imprevizibilă, pentru care pare să germineze lacrima viitoare („lacrima în momentul devenirii ei”) ca o punte care să unească singurătăţile viitoare.
Cred c-a greṣit, ṣi de aceea s-a împuţinat („a mai rămas puţin, / din cea care credea”) cȃnd a crezut că pentru iubire există o anume pedagogie, că se poate învăţa, că lacrima curată este pentru spălat ṣi vindecat sentimente ṣi de aceea vine cu o propunere interesantă pentru iubitul pe care ṣi-l doreṣte un amalgam de „înger ṣi demon” ṣtiind că numai în felul acesta se poate ca ea însăṣi să atingă desăvȃrṣirea  („Rămȃi aṣa, drept / Ḯn lumina de primăvară care te despică atȃt de clar în înger ṣi demon. / Am nevoie de amȃndouă ca să fiu femeie. / Le străbat curioasă piatră cu piatră / Și le învăţ cu fiece bătaie de inimă... / Știu că în curȃnd / Va veni o furtună cumplită de gȃnd... / De aceea îţi spun: rămȃi aṣa, încă puţin, / Drept ṣi puternic în lumina clară de toamnă / Pȃnă ce femeia din mine se va fi desăvȃrṣit.”) ca să poată rosti cu sinceritate sub „poarta sărutului”:  rămȃi.
Ḯi vine greu să-ṣi reprime frămȃntările ṣi să-ṣi corecteze echilibrul interior, fiindcă tentaţia pentru fructul oprit („cȃt de dulce este fructul oprit”) este mult mai mare ṣi de aceea se leapădă de sine, nemai revendicȃnd nimic ṣi acceptȃnd izgonirea (din Rai fireṣte!).
Are nevoie de un înger de care să se agaţe pentru a risipi peste oameni vorbele sȃngerȃnde încărcate pȃnă la paroxism, cu emoţii pe care aceṣtia să le împrumute ṣi să le facă la rȃndul lor cadou.
Ḯṣi doreṣte să i se ofere un poet (probabil un alter-ego al ei) sărac care să înţeleagă „Lumea ca voinţă ṣi reprezentare” („Să-mi dea cineva un poet sărac / Ce vinde cărţi de Shopenhauer / Pe străzile iluziei”) iar ea în felul acesta să poată înţelege neputinţa lui Dumnezeu de a-i vindeca sufletul („Pȃnă ce voi înţelege de ce sufletul lui / E ca o lentilă imensă în care se reflectă neputinţa lui Dumnezeu”).
Are nelămuriri şi teamă legate:
- de vigilenţa oglinzii care-i măsoară răsfrângerea în care s-ar transforma („Nu voi fi decât o reflexie / A grabei tale de a trăi...”);
- de labirintul în care nu vrea să se rătăcească fără să aibă un fir al Ariadnei, ca alţii mai norocoşi („Nu e corect ca unora / Să le strecuraţi în buzunar / Ghemul salvator”)
- de finalul spectacolului renunţării (părăsirii) de sine, pentru care-i trebuie curajul pe care nu-l poate împrumuta decât de la un cerşetor bătrân (care nu mai are nimic de pierdut) căruia ea nu-i poate dărui decȃt firimituri nedorite de nimeni.
    O dor tăcerile pe care nu le aşteaptă ṣi trăieşte cu teama de a se bucura („Mi-e frică de bucuria mea, / Îmi e teamă că ea mă va consuma din interior”) fiindcă ṣtie că dintr-o compensare stupidă la care este supus universul oricui, un „lup flămȃnd” îi va sfȃṣia inima cȃnd îṣi va dori să-şi risipească tristeţea albastră  odată cu ochiul pe care-l oferă iubitului ca acesta să vadă cu privirea sa („pentru a înţelege mai bine raiul”) ṣi el apoi să-i permită să colinde prin valea sufletului său   („Pentru că sunt femeie. / Păşesc prin valea inimii tale”) pentru a-i descoperi lăuntrul ṣi să-l provoace (în ciuda avertismentului „o singură privire te-ar putea ucide”) „iată-mă! Stau de-a dreptul în faţa ochilor tăi, / Vezi-mă!” făcându-te să te întrebi care-i prada şi cine-i vânătorul de fapt.
Se angajează într-o dispută total inegală cu sine însăṣi, fiindcă nici măcar momentul clipei prezente nu-l poate gestiona („şi atunci / întrebarea a venit / cu o mie de suliţe / înfipte în trupul meu / pe care oricum îl trădasem / cu mine însămi / în urma şi în faţa mea / nu era decât durere, / durerea altor dureri, / durerea altor zboruri / sfâşiate de ulii...”) ṣi trăieṣte o tristeţe incontrolabilă (ar fi păcat să fie iremediabilă) ca a zidurilor care  miros a primăvară („Zidurile miros a primăvară, / Şi singura închisoare de care mă mai tem / Este tristeţea iremediabilă a copacului de lângă mine / Atunci când se scutură de floare”).       

II..  „Ḯnapoi în mine”

Cȃnd este crăiasa zăpezii îṣi doreṣte ca trupul obosit de minciună, de îngenunchieri  în faţa unor altare unde promisiunea s-a făcut cu vorbe mincinoase, să-l poată spăla mȃntuitor spre a dobȃndi imaculare – înoire cu valoare de botez  („Aproape că mi-aṣ putea spăla / Cu tine / Trupul obosit de minciună, / Resturile de cuvinte cu care am fost biciuită, / Conṣtiinţa însȃngerată ṣi ciuntită / De prea multele îngenuncheri / Pe false altare...”)
    Agonizarea tinereţii în teama femeii care îmbătrȃneṣte (chiar dacă regina războinică  dinăuntrul său este convinsă că încă merită privirea înlăcrimată a iubitului fixată pe marginea degetelor care-o ating  („Privirea ta care plȃnge / La marginea degetelor mele...”) se întȃmplă sub farduri aplicate dibaci pe un chip care refuză să ţină pasul cu timpul.
    Nu-ṣi lămureṣte locul în care să aṣtepte dragostea  („Ḯn ce loc ar fi cu putinţă să mai aṣtept / Pentru ca tu, iubitul meu, / Să vii.”) trăind preaplinul unei ambarcaţiuni ca Arca lui Noe în care le îndeasă pe toate cele nemulţumite de condiţia lor ṣi-n special „Toţi melcii nebuni / Sătui să îṣi care casele în spinare...” de la care împrumută disponibilitatea de-a se deplasa spre locul în care să aṣtepte ca un vȃnător prada – venirea iubitului.
    Iubeṣte devastator ṣi neverosimil de contaminează pȃnă ṣi aerul din jurul ei („încȃt aerul plȃngea în jurul meu”)  încercȃnd să intre în pielea unui demiurg care n-a fost tocmai generos ṣi să modifice în favoarea ei bunele auspicii pentru dragostea sa („Atȃt te iubeam, / Ḯncȃt liniile palmelor mele se zvȃrcoleau neputincioase / Ḯncercȃnd să se împotrivească destinului. / Construisem ziduri din oasele mele, / Le descȃntasem cu vorbe de dragoste / Rostite la vreme de noapte / Cȃnd doar îndrăgostiţii / Se mai roagă cu fruntea lipită de stele...”)  construind o cetate pe care să o capituleze în faţa unei iubiri fără egal, sugerȃndu-ne în acelaṣi timp că are vocaţia ṣi disponibilitatea eternei ṣi absolutei Ana.
    „Atunci” cȃnd vrea zămisleṣte o poezie de antologie pe care o consemnăm: „Atunci cȃnd ai cerut să vii / Am strȃns un infinit de păpădii / Și am suflat în ele duh de roată / Și le-am trimis să umple lumea toată... //  Le-am dat în trupul mic durerea mea / S-o facă scut ṣi seceta să stea, / Le-am dat curajul izvorȃt din ciuturi, / Crezȃnd că setea o vor face fluturi... //  Eterni ca răstignirea peste ape, / Pȃnă ce lacrima tunel să sape / Prin oasele rămase stȃlpi – soldaţi / Ai sorilor în van decapitaţi... //  Am strȃns sudoarea pietrelor călcate, / Scuipate cu nesaţ ṣi înjurate / C-au pus prea multe piedici ṣi prea des / Și am făcut-o cȃrpă pentru ṣters / Pe tălpile rănite de preamers... //  Și toată lumea asta desenată, / Făr’ de cusur ṣi făr’ de pată, / Clădită din oglinzi ṣi păpădii, / Făcută fiindcă tu ai spus că vii... //  S-a răzvrătit cu tot cuvȃntul ei / Ḯn mii de arcuri trase peste zei / Și m-a făcut să văd în ochiul meu / Pe mult prea nerostitul Dumnezeu...”
    Nu o mulţumeṣte facilul clipei, cu pȃine ṣi circ.
O sfȃṣie „disperarea neprivirii” ṣi sȃngele uscat pe cuvintele nerostite cu care s-ar fi spovedit („Ḯmi privesc sȃngele uscat pe cuvinte... / Și las în urmă pȃinea ṣi circul... / Merg să caut o fȃntȃnă...”) mărturisind că iubeṣte cu suflet de copil care nu vrea să se facă mare („te pot iubi cu sufletul copilului însȃngerat / pentru că nu a vrut să crească mare...”) ṣi cadenţează: „Cum de ṣtie frunza gri / Mecanismul lacrimii? / Cum de ṣtiu cocorii toţi / Mersul lacrimii pe roţi? / Și cum ṣtie iarba, ea, / Lacrima s-o facă stea? / Numai eu rȃmȃn aṣa, / Fără roată, fără stea, / Fără lacrimă de gȃnd, / Fără tine pe pămȃnt.”
    „Ḯngerul a strigat” nu produce revelaţie ca lui Fănuṣ Neagu, ci un anunţ înainte de vreme ṣi nepotrivit pentru Iulia care-l resimte într-un îngheţ nevindecat, de „Despărţirea” pe care o poartă „prin ninsoarea (asta) orbitoare”, prin care ar dori să se mai vadă ceva despre ea ṣi atunci cadenţează frumos ca-n descȃntec: „Mi-e atȃt de dor, încȃt / Țin un cer de după gȃt / Și visez că am să pot / Să-l îmbrăţiṣez pe tot. / Cu cocori crestaţi pe scuturi / Ca lumina de-nceputuri.  //  Dar cu cȃt îmi e mai dor, / Trupul, ostenit de zbor / Se transformă în cuvinte / Singure ṣi fără minte, / Aruncate pe hȃrtii, / Poate, poate ai să vii” sperȃnd că magia descȃntecului îi va aduce iubitul înapoi.
    Toate emoţiile le lasă testamentar, Domnului („Ḯţi dau astăzi / Amintirile mele / Ḯnchizȃnd în ele / Tot ce am învăţat / Toată frumuseţea ṣi durerea adunată cu trudă... / Foloseṣte-le cum crezi tu mai bine / Pentru răsaduri noi / De iubire...”) care ar trebui să ṣi le însuṣească ca manual de îndreptare a Creaţiei ṣi a Iubirii ( a Dragostei ca cea mai importantă motivaţie de pe faţa pămȃntului).
    Ar vrea să salveze măcar iluzia libertăţii („Mă-nţelegeam bine cu soarele ṣi luna, / Cu iarba pe care-mi culcam gȃndul ostenit. / Ce lumină frumoasă îmi inundă nările / Trezindu-mă la o realitate a trupului ṣi sufletului! / Un tren îmi desparte viaţa în două, / Aruncȃndu-mă cerului ṣi pămȃntului, / Punȃnd virgula între ochii aceleiaṣi priviri, / Ḯntre urechile aceluiaṣi auz, / Ḯntre palmele aceluiaṣi auz, / Ḯntre palmele aceleiaṣi atingeri... / Mă-nţelegeam bine cu toate oglinzile firii. / Doar tu rămȃneai ca o fereastră zidită, / Simbol al orizontului fără depărtare”) dar este împiedicată de ferestre zidite special pentru ochii săi care nu au încuvinţarea de a privi prea departe ṣi atunci devine „o paranteză care se teme să nu fie deschisă / Și să devină adevăr...”.
    Ḯnfrȃntă, îṣi doreṣte condiţia prizonierului permanent: „Ia-mă prizonieră cu tot cu florile de cireṣ / Și rezistă atunci cȃnd toamna îṣi trimite hergheliile de frunze / Să mă aducă înapoi... / Opreṣte-mă la tine, te rog!”
    Are răbdarea poetului care nu-ṣi spulberă imediat creierii de teama de a nu speria porumbeii care „frumos ciugulesc” spunȃndu-ṣi „Mai aṣteaptă o zi! Să nu sperii porumbeii!” fiindcă ar mai fi vreme ṣi pentru vindecarea rănilor făcute pe tălpile prietenilor, pe drumurile pe care aceṣtia o caută pe Iulia Dora Marinescu să hrănească împreună porumbeii ṣi să trăiască poezie de înaltă vibraţie.
    Ne-a convins că este femeia dispusă să-ṣi ducă pȃnă la capăt penitenţa („Femeie, lasă sȃngele acesta să curgă pȃnă se va transforma în iertare.”) ṣtiind că pentru ea „ultimul mac” va alege să trăiască ṣi s-o bucure.
    Este bȃntuită de Nichita Stănescu ṣi de necuvintele sale (nerostite) de mărul lui Beniuc (un pom din care femeile să culeagă fructele) cu care Albă ca Zăpada s-a înecat ṣi din cauza căruia  Adam ṣi-a luat bilet numai „dus” la izgonirea din Rai.
    Este obsedată de ploaie ṣi ninsoare („Mai leapădă-ţi un strat de lună plină... / Țărȃna mea, uscată ṣi străină, / Ḯṣi rupe veṣnicia pe din două / Și-aṣteaptă peste timpuri, să mai plouă”) ṣi în special de zăpadă („Ḯn dezmăţul acesta total al trecerii, / Ḯn durerea naṣterii ṣi a pierderii instantanee? / Mai poţi? / Mai poţi veni / Sub ninsoarea asta orbitoare?”  sau  „Ninge pȃnă-n rana ultimului trup / Și m-am pus cu pieptul despicat în stradă, / De atȃta iarnă, lanţuri mi se rup, / Degetele firii pot din nou să vadă”) ṣi sper că ne-a convins cu versurile pe care le-am dat exemplu.
    Deṣi iubeṣte, se pare că n-a avut priceperea să arate iubire („...n-am ṣtiut / Să păṣesc peste cioburi zȃmbind, / Poate mi-am purtat prea multă vreme pe străzi inocenţa / Ḯn zdrenţe de femeie adultă... / Și totuṣi... / Te iubesc ca o mirare de primăvară / Și te aṣtept / Cu genunchii juliţi de muchiile clipelor... / Nu pleca!”) dar speră că i se va ivi ṣansa să spună: Nu pleca, deṣi fragilitatea relaţiei uneori seamănă cu desprinderea frunzei în toamna tȃrzie („N-am început ṣi n-am sfȃrṣit. / O frunză doar, mă ţine lȃngă tine. / Tu, orbule înferecat în mit, / Miroase-mă ṣi simte-mă mai bine!  //  Căci sunt din cale-afară de amară / Și nerostită sunt, precum un mers / Care ucide-n el, a cȃta oară / Zăpada primă, ninsă-n univers”).
    Trăieṣte în permanenţă un delir poetic ṣi de aceea aṣteptăm ca Iulia Dora Marinescu să ne uimească ṣi în curȃnd să ne facă martorii altei semnificative isprăvi literare.