bzTOAMNA INIMII

Am rămas
în toamna inimii şi
fructul pârguit din
sânii plini cu miere,
cu naivitate am ucis
miracolul ploii
prin cuvinte,
în colţul camerei
circulare
râdeau păpuşi
atârnate
de zidul şcolii
abandonate.



AM AJUNS ACOLO – UNDE CRESC IUBIRI

Tristeţea cea din urmă nu caută cuvinte,
ușor mângâie chipul pal al nopții spre casa iubirii,
o durere fantomă a dispărut din ochii tăi precum ploaia ce ne vindecă penele din trecut.
Orele despărțirii ne-au acoperit gândurile în destrămare
carnea mea e casa pielii tale...
Acolo timpul șterge amintirile gri, înghețate,
amestecate gândurile ce caută cuvinte
fericirea momentului
când iubim s-a purificat în noi.

Rămânem legaţi de mâini
acoperiți de mii de spectre spre carnavalul nemișcării
în iubirea inocentă precum fațetele lacrimilor îngerului ce arde  
mai zâmbește odată.
Am ajuns unde cresc iubiri,
dincolo de zidul toamnei arde în
mirosul ei târziu – ploi ale dorinței.

Răsar iubirile din soare
lacrimile ca unde ce ușor ne vindecă
trecutul şi oraşul sub culorile neschimbate
rămân în ceaţa timpului.
Momentul iubirii e mai frumos unde nu te întorci
cu tine, prin tine,
o lacrimă s-a prelins neatinsă sub auspicile toamnei
ca o licoare fierbinte de vise
partea în care rămâi m-a încuiat într-o linişte
ce plânge și mă conduce spre câmpii ale neliniștii...
Și acum, prin pădure,
ne-am întins trupul descărnat de timp
am uitat pustiul şi golul amestecat al poftei lumii
am ridicat bucăți tremurânde ale unui mâine nedefinit căzut peste păcatele ploii
ce caută să ne ucidă.

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine
un moment în timp
fără iubirea ta
în zecile de chipuri ale mulțimii
acum mă simt captiv.

Aud
doar gustul ploii grele ce mă amestecă
peste gustul dulce al unei toamne târzii
tânjesc să fiu iertat.

Te-ai culcat pe un pat arzând
de inimi amestecate în ecoul ca
o eliberare înfricoșată, definitorie –
şi acum cenuşa uitării
rămâne melancolică
şi străpunsă într-o liniște a negurii minții
din interior spre exterior.
Te zvârcoleşti
în braţele mele într-o voluptate nebună
ca o toamnă ce amestecă cerul poftei tale,
acum eşti fericită cu mine
rămâi în serile toate.

AM SPUS...

Am spus
că tinerețea în camera circulară
mi-a trecut uitată precum o flacără
a durerii stinsă de o ploaie grea peste
sticla rece a inimii ce bate atent
un punct de fugă dispare între vindecare și
mulțimi ce în veci nu vor mai undui amintirile destrămării peste apusul de carton.
va undui ceea ce te urmează
ce în veci va cânta sau zbura în vânt
ca praful uitării spre dimineți nedisimulate...

Adormi
aici somnul meu te va purta spre dimineți neobișnuite dincolo de amintirea durerii mele.

Am spus
că oceanele nebune vor readuce amintirile târzii
toamnele repetitive vor reveni dincolo
în exterior spre ferestre cu piei albe de ivoriu.
În fiecare zi nicio durere nu e mai mare ca cea din trecut – o sărutare peste lacrimile adunate ca o jale
peste chipul tău
poate o după amiază va răpi letargia
timpului rezidit în firide false.

Totul se desface peste covorul de foc oranj cutremurarea copilului albinos ce-și stinge tinerețea
strânge aproape tot între degetele diforme
apoi în căușul strâmb al palmei sale
doar niște mici lucrușoare adunate,
îngăimate în mintea sa precum
nasturii rigizi pe cămașa moale a incertitudinii...
Micile tristeți parcă strigă
par abătute la nesfârșit.
Mi-am ridicat tinerețea pierdută
atunci când am crescut doar gânduri tremurânde prăbușindu-se.
O mascaradă zvâcnind mantia Trecutului
o cenușă m-a ridicat
atunci când microbii Singurătății m-au acaparat.

Tu beznă
vlaga ochilor o sorbi
gânduri am spus.
Mai ageră-i urechea,
ochii orbi ce dor
ai răpit privirii din mine.
Un străin nou mi-a îmbrăcat chipul minții noi
spre o toamnă târzie mi-a zâmbit cu umilință,
mi-a lipit cioburile tremurânde ale oglinzii suferinde.

Degetele tale
mi-au dăruit vocea lui ce arde auzului întors
ai întreit precum o taină ce râde șoptită tuturor.
Ucide-mă în mintea ta!
Uitat fi-voi al tău!


APOTEOZA FRIGULUI

Gânduri ascunse în
Perdele de Frig
negre, lichefiate,

un Frig din mine...
Gânduri suprapuse
colabate şi monstruoase văruiesc totul
cu varul incipient al URII
ghicesc minciuni
pentru a ucide adevărul din mine.

Am căutat zadarnic în mine.
Omul din mine a fost uitat
în zidul de piatră din tine. Trăia în spărtură...
Viaţa e un vis uitat ne ascundem în violenţa
Trecutului.Violenţa e pe-nţelesul oamenilor.
Molima aici, aproape de
Messina...

...Inima e departe în Frig – Departe
e cenuşă în timp.

ACOLO VEI FI!
(ÎN MEMORIA FRIGULUI)

Când mă gândesc în Trecut atâta timp
risipit în urma-mi – Neputinţă.
Visurile pe care le-am abandonat
amintirea unei Fericiri
demult apuse m-a
binecuvântat avându-te în viaţa mea...

Atunci când privesc zorii risipiţi
în Frigul ascuns în ere
infinite de noapte îţi privesc chipul
tău asupra-mi ca un duh al piericiunii.
Ca o pradă lăsată în uitare.
Eşti acolo pentru mine! Exişti în mine!

În visurile de odinioară noi eram – Fericire
întotdeauna erai
dincolo de ceruri noi
cu
trupurile prăbuşirii – un nou coşmar circular
apoi
era un cumplit
Frig din Trecut...

Acum
o, iubire arată-mi
acel loc special din inima ta!

Unde mă izolezi de Frig şi Noaptea
Torturii în Frig!
O binecuvântare avându-te în
braţele infinitei eternităţi...
...Întotdeauna oriunde în vise sau uitări
în amintiri ce cad asupra-mi
cu divergenţă sinuoasă
durerea născută
în Memoria Frigului...
                    
 Unde mi-ai dat puterea să-mi uit
Trecutul. Îți datorez atât de mult
mi-ai arătat cum să-ţi ating sufletul
dincolo de ceea ce se vede...

Am păstrat amintirea a ceea ce eşti.
Tu eşti Lumina, Speranţa
din Întunericul Alienării.
Mi-ai dat puterea să lupt pentru noi,
tu eşti Lumina şi Puterea mea
dincolo de Zidul Piericiunii – Lumii
din noi. Eşti acolo aşteptându-mi
trupul dincolo de ceruri noi. Nu
am destul timp să-ţi mulţumesc
îndeajuns pentru toate drumurile
ce duc la iubirea din noi...

...În Memoria Frigului rămân cu
zâmbetul de Zi pentru tine
ca o împăciuire voluptoasă
a sărutului vremelnic.
Mi-ai arătat cum ajungem cu
aripi obosite unde
 tu
aştepţi să găsim trupurile
din întreaga mea viaţă...

Nu suntem decât puţine
gânduri pe care le voi păstra
mereu în inima mea.
Unde mereu
te voi invidia pentru
libertatea iubirii din noi.

DEZECHILIBRU ÎN TIMP –
TIMPUL ÎN ACCEPŢIUNEA POETULUI

De mult plouă peste
zilele ce s-au scurtat, iar
stropii picură
zbătându-se în reflux
adâncind roua nopţii
în sălaşul unde adorm.
Am rătăcit.
Mi-au mai rămas doar visurile,
un dezechilibru în timp
în care m-am regăsit într-o
pictură de a mea
un poet singuratic, pustiu.
Roiuri de Păsări Uscate
cu gânduri mute,
un început
strigând
stropiţi cu veninul
ce ne acoperă
tăcut, crescută o ceaţă
ţesută deasupra-mi
în interior
sub ore m-am simţit
atât de trist. Tristeţea...

Nimic nu-mi spune
De ce?
Un dezechilibru?
Nimic nu-mi spune
Dezechilibru?
Cât de curând voi fi umblat pe ape
Nimeni nu umblă... în...
Dezechilibru.
Ah, norii, Păsările Uscate!
Nimeni nu umblă!
Dezechilibru în timp.

 
ÎN IUBIREA TA ADORM!

Nu voi adăuga nimic trupului tău
dincolo de zidul zidit în mine.
Atinge-mă şi rodul buzelor cu dorinţă
mă îmbracă să adorm în iubirea ta dintâi.
Sub imense atingeri ale cerurilor ce tânjesc cu pofte...
Legii iubirii din tine eu mă supun cu gândul de OM.
Sunt doar un chip de uscat şi alb de lut,
cu ţărână mă adormi
între coapsele albe cu ape adânci – dorinţe din noi.

Nu mai suntem nimic.
Doar să adorm.
Mai înainte de a fi al tău
am  rătăcit undeva în ABIS.
 În minte au început să cadă
puţin Azi, puțin mâine, nicăieri cu iubirea ta,
 ca o busolă peste un land ce
eu nu-l cunosc.
Nu mai sunt rătăcit.
 Doar lumina blânda,
 lumină de-ar cânta văzându-şi inevitabil
albumul.
Cu locul de odihnă,
cu cel din urmă gând unde IUBIREA ta
arde în mine cu opaiţul vintrelor ce plâng,
 m-ai regăsit.
Mi-am vândut trupul ca să pot să adorm în tine.
Nu mai sunt trist!
E fierbinte şi TIMPUL ce apare scurs, lichefiat glasul...
În iubirea brută se aude sălbatic acea stare.
Un gând încetează.
 În IUBIREA ta adorm.
Sunt vis.
Despicând somnul din mine.
Adorm.
 În iubirea din tine.
 Adorm.
 

ZIDITĂ ÎN IUBIRE

Privind-o azi,
 în dimineaţa zilei de apoi
zidită,
în zidul îndoielii din mine.
Ard ca un foc mocnit
în liniştirea mea adusă cu atingeri.
Nu mai ştiu de ce oare
mă simt atât de îndepărtat.
 Un posibil TRECUT se scurge,
se aprinde iubirea ca o voce
ridică în mine zile...

Untdelemnul peste buzele tale pentru viață,
iubirii de acum,
lumina străbate zidul fals
zidit în alte zeci de ziduri.
Nu mai suntem decât îndurare.
În legi înscrise în piatră ce
apar sub formă nedefinită în ceasul liniştit
ce rămâne scris pe tablele de piatră,
legi nescrise ale Iubirii din noi.

IUBIREA
apare zidită în templul iubirii trupului meu.
Cu fiecare petală IUBIREA
se naşte cu mici aripi de împotrivire
crescută într-o gură ce dulce sărută etern
Ceasul Liniştii...

NE ÎNTOARCEM ÎN IUBIRE

Ne întoarcem.
Şi Clipele de Întoarcere sunt în IUBIRE.
Strălucind, cât de vie este!
Cu un freamăt adânc mă întorc
din întunericul meu spre lumină.
Când nu eşti cu mine nu sunt nicăieri
eşti în mine atât de adânc ca o aducere-aminte.
Nimeni
nu are asupra-mi putere, asupra Iubirii din noi.
Nimeni, deşi în FRIG cumplit aproape m-am
scufundat...
Ca un orb am fost răpit şi în definitiv am fost luat
din tine...
Nimeni nu a râs.
Toţi au plecat.
Noi ne întoarcem pentru o clipă în IUBIRE.

VERDELE DIN VISUL MEU

Din grădina mea
florile se nasc curând
se ofilesc şi pier.
Dăinuie verdele
scurs din mine
acoperit de firul ierbii
ca un posibil rău –
sub povara gândurilor...

Soţiei mele iubite – pentru că m-a smuls de pe scena LUMII
FLUTURII SE DEZBRACĂ

În trupuri adânci de Păcate
dependenţa cărnii deschide o noua rană.
Şi acolo
în imensitatea circulară albă
omida păcatului hrănită cu Tristeţe
profundă
se transformă.
Fluturii îşi dezbracă carnea
păcătoasă de-o clipă
cu gândul că nu sunt frumoşi.
I-am prins.
I-am interogat și le-am
dat drumul în lanul
cunoaşterii interioare.
Le văd aripile pictate în nuanţe de
Speranţă şi Înocenţă.
S-au hrănit,
au devenit
ca o aducere-aminte în imensitatea de
ceaţă – ce se află în jurul meu!

Sufletului meu pereche, Ştefania
POEM PENTRU TINE

Acum
îmi adun puterile
din gândurile sentimentelor trecute,
aud
cum clipeşte biata mea inimă,
mă readuce
la linia cu eroi pentru o
iubire ce nu mi-e străină...
Hai să ne jucăm în aşternut
să-ţi simt inima cum zâmbeşte iar!
Un vis
o poveste plină de întâmplări
se aşterne în linişte.
Hai să mergem undeva
dincolo de ghearele suferinţei
ale cărei biruinţe asupra
corpului păcătos – TRECUT.
Zâmbeşte acum,
împrăştie DURERE!




Gândurilor mele spre tine... soţia mea iubită, Ştefania
UN GÂND

Linişte.
Linişte totală – îmi adun gândurile.
Azi ca şi Ieri am
mai pus o cărămidă grea
pe temelia Vieţii!
Îmi şterg Rănile,
le pansez cu grijă
şi le ung cu Speranţă.
Am primit o veste,
azi,
s-a semnat pe cearceaful
tăcerii un legământ veşnic!
Ajunge!
Hai
la noi în cortul SPERANŢEI
să primeşti îngrijire.

ÎŢI CER UITAREA!

Amintirea unui Trecut
stă în calea fiecăruia.
Cu ochii lui mari de fiară,
roşii
 adulmecă adânc
cât ai clipi – te preface
în neputinţă
fără oase
rămâne fără gând.
Unde vântul metamorfozat
mă conduce
inconştient,
mă orbeşte,
timpul zboară
fără aripi de somn
unde mă-nalţă în extazul clipei.
Mă coboară în abisul Uitării
unde se hrăneşte ca un demon
fără templu,
unde
umbrele
unei posibile înserări
nu vor rămâne...
În Grădina Alienării
iubirea-i pierdută
nu ştiu – sufăr
un chin,
n-ai aflat de ea?
Înfloreşte nespusă
în Trecutul uitat –
în plină vară...

AUTOPORTRET ÎN ÎNTUNERICUL
ALIENĂRII
                                       
E Frig.
La adăpostul gândurilor
veşmintele mă strâng în SUFERINŢA lor.
E aproape gata:
Gândurile din Trecut şi nimicul din noi.
Nimeni azi nu spune că sunt bătrân
decât
unele voci  cu Păsări Uscate.
Un chip peste chip,
un întuneric
în dimineaţa dintâi
îmi învăluie Autoportretul
în ceaţa deasă fără nume...
Ce dor mi-a fost de părintele meu mort,
tatăl meu se stinge.
Doar seara
mai păstrează rareori
amintirea sa
ce prin ere
deschise cu răni
el există.
Îmi aduce aminte:
M-a iubit!
S-a sfârşit.
Ce a mai rămas?
Închis în autoportretul din mine...

 
 

„DRAGOSTEA PENTRU A SCRIE SE NAȘTE DINLĂUNTRUL ZIDULUI FIINȚEI ALIENĂRII – CARE REDĂ – CU SECVENȚE DENSE ALE TRECUTULUI – ESENȚA ARHETIPALĂ A SPERANȚEI ÎN INTERIORUL UITĂRII...”


„Să ne lăsăm înfrânţi de uitare...apoi gravitatea marii tăceri?
Vreau să uit - dar acum  o secundă, eram speranţă
Să uit...
O secundă...”
                „ Iubirea este totul. Iubirea nu se termină niciodată. Fără iubire nu ai nimic –
                                 Iubind eşti eliberat  din “ghearele” Alienării (Singurătăţii).
Iubind vei vedea viaţa - şi prin viaţă prezentul e tot ceea ce e important –
Trecutul e mort – nu-l trezi !!!..., deoarece acea mână rece şi moartă a trecutului – te apucă de fiecare dată de „Călcâiul lui Ahile ” - , fiecare avem unul – te coboară în „Locul” Alienării şi te face să retrăieşti la
infinit – cadre repetitive care-ţi răscolesc fiinţa.
Imagini  afolate ne ucid. Fac parte din noi - dar putem învinge!
...Pierdut apoi regăsit – Mă întorc ca un fiu risipitor.
Fiecare ne putem întoarce...”