Radu MunteanuPrin vecini cântă un cocoș. Cred că este aproape de ora cinci. Așa cântă în fiecare dimineață. Peste puțin timp va răsări soarele. Așa răsare și el, în fiecare dimineață. Mai stau încă întins pe pat și încerc să-mi imaginez răsăritul. La început, soarele va fi zărit de cei de la malul mării. Atinsă de razele lui, marea va începe să ardă... și ferestrele apartamentelor de pe țărm vor sclipi de parcă în sticla lor au fost reținute toate fulgerele tuturor ploilor trecute. Apoi, ridicat de-o palmă pe cer, va dezveli orașul dând la o parte pătura nopții. În port, vapoarele vor fluiera din sirenele lor trezind din somn Zeul Mărilor. Dincolo de oraș o altă mare de dealuri vălurite îl va întâmpina invitându-l la un joc de-a v-ați ascunselea. Soarele va trebui să caute pe după fiecare deal pentru a găsi satele ascunse prin toate coclaurile. Jocul va fi înviorator pentru că razele lui vor trebui să alerge prin lanurile unduitoare și verzi străjuite de nesfârșite întinderi cu maci în floare. Roșul aprins al macilor îl va atrage precum buzele fragede ale fecioarelor. Apoi, obosit de atâta trudă, va poposi la malul fluviului. Umbra pădurii se va retrage ușor la rădăcina copacilor, lăsând plajele în flăcări. Dincolo de fluviu îl așteaptă întinsele câmpi.


         Cocoșul din vecini tot mai cântă.
         Mă ridic din pat și pun ceva pe mine. Am să alerg la malul fluviului ca să întâmpin soarele. Mi-a venit așa dintr-o dată. Lunca și pădurea îmi sunt cunoștințe vechi. Aici mi-am petrecut copilăria și mai ales toate vacanțele de vară... la scăldat. Primăvara adunam minunăție de plante și flori și întocmeam ierbare. Mă așez pe un promontoriu și aștept soarele. Dincolo de pădure îi văd primele raze. S-au trezit și peștii din fluviu. Sunt și ei precum cocoșii, doar că strigă: „cucurigu!”... prin semne. Podurile sclipesc în primele raze de soare. Fluviul se strecoară printre picioarele de granit învolburându-se. Pare o domnișoară prinsă în corset. Aici am copilărit și tot aici am aflat și taina primului sărut. Eram la scăldat și ne răzbise foamea. Pregăteam prânzul într-un cuptor săpat într-un mal de pământ. Pe jarul din cuptor coceam raci și cartofi furați din grădina de zarzavat a C.A.P.-ului. Fetele roiau în jurul nostru ca o galerie pofticioasă după un gol. În timp ce scoteam cartofii copți din cuptor, una s-a repezit și m-a sărutat furându-mi unul din cartofi. M-a sărutat așa cum s-a priceput ea... cu buzele strânse între dinți. Fetele noastre de pe malul fluviului erau precoce. Stăpâneau - primitiv - arta seducției atunci când doreau să obțină ceva. Cea care mă sărutase nu o făcuse doar pentru un cartof pentru că buzele ei scăpaseră din strânsoarea dinților și acum simțeam pe buzele mele buzele ei: moi și umede. Primisem botezul sărutului și, de acum, aveam să-l caut cu disperare. Pădurea, apoi, fusese martoră, ceva vreme, la toate nebuniile adolescentine. Iubiri eterne pe covoare de toporaș și viorele.
        Câtă liniște și câtă bucurie de a trăi frumos. Îmi amintesc de diminețile când femeile din cartier  coborând ula - denumire a unui drum în pantă tăiat în malulu unei râpi, o prescurtare rostită de vreun bâlbâit a cuvântului uliță - veneau la fluviu cu coșuri de nuiele legate bine de cărucioare de butelie și pline cu rufe. Veneau să le spele. Își ridicau poalele fustelor până la brâu înțepenindu-le bine în elastecul fustelor apoi, cu pulpele dezvelite, intrau în apă până la genunchi. Ca niște armăsari tineri dar necopți priveam acele pulpe dezvelite ca pe un vis frumos în plină vară.
        Soarele trece fluviul. Mă scald în lumina lui. Poleit de razele-i aurii, am senzația că niciun rău de pe lumea aceasta nu mă mai poate atinge. În mine încolțește speranța că acele zile de vis se vor întoarce, la o altă scară dar se vor întoarce. O simt în mine tânără și zglobie, așa cum eram noi atunci. Mă ridic fericit și pornesc în pas cu soarele. Eu spre casă, el spre câmpie. Speranța mă însoțește. Am mare încresere în ea.
        Las în urmă fluviul cu apele lui scânteind, las și lunca dar și promontoriile de la marginea ei. Tot acolo rămâne și toată liniștea acestor locuri binecuvântate.
        Urc ula și pătrund pe strada ce duce în cartier. Dintr-o dată totul devine posomorât. Soarele pare, deja, tăvălit prin praf. Nu crad că praful de acum are ceva în comun cu praful de altădată prin care ne târam picioarele desculți. Ajuns în strada principală îmi aduc aminte de mască, botniță cum o numesc sătenii. Pe stradă nu este nimeni dar, din când în când, trec echipajele poliției în mașinile lor. Dau amenzi. Toată noaptea au sunat sirenele mașinilor de poliție și cele ale ambulanțelor. Ai senzația că undeva în apropriere se dau lupte grele. Evit strada principală. Merg spre casă folosindu-mă de străduțele lăturalnice. Vacarmul nu se potolește însă. Într-un colț de stradă întâlnesc un butic. Vreau să intru. Pe ușă stă scris: „ Cu mască și maxim două persoane”. Din năuntru se aud voci. Povestesc și râd. Nici nu le pasă dacă afară așteaptă cineva. Urăsc telenovelele. Speranța mea mă privește lung ridicând din umeri. Ar vrea să-mi spună: Ce poți face... dacă te cerți cu ele te știe tot satul... ăla recalcitrantul. Renunț și îmi văd de drum. Ambulanțele vin și pleac ca metrourile... după un program bine stabilit. Transportul în comun local circulă prost. Mai corect circulă ambulanțele. Doamne ferește!... îmi zic în gând.
        Îmi privesc insistent speranța și o surprind. Peste umărul ei, prinește în urmă spre fluviu. I-a plăcut acolo, dusă în timpul de atunci. Oare, câtă încredere pot avea în ea. Mergând, mă intersectez cu o persoană. Ne tragem, fiecare, măștile peste gură și nas. Până acum le purtasem sub bărbie... apoi, ne evităm alegând să ne depășim margând fiecare pe marginea drumului de pe sensul lui de deplasare. Nu ne salutăm pentru că oricum nu ne recunoaștem așa cum suntem cu măștile pe față.
        Pe strada mea, vecinii mă salută printre șipcile de la gard. Le zăresc sclipirea ochilor ce mă privesc. Altă data ieșeau la poartă... ne opream și mai stam de vorbă. Acum ne privim printre șipcile de la gard. Chiar dacă și așa schimbăm două-trei cuvinte, acelea sunt: Te-ai vaccinat?. Merg pe mijlocul drumului. Distanța până la gard este suficientă. Soarele vine în urma mea fără chef. Ce vede aici pe pământ nu-i place. Speranța, într-un gest de prietenie, aleargă și îmi deschide poarta... sau poate că se grăbește să se pună la adăpost intrând mai repede în curte. Intru și eu și, deși nu am atins nimic în drumul meu poate doar pământul pe care m-am așezat, merg și mă spăl bine pe mâini timp de douăzeci de secunde. Intru în casă și deschid televizorul. Vreau să aflu evoluția vremii în următoarele zile. Pe toate posturile bălăcăreală. Unii, ieșiți la tablă, calculează aiurea procente inutile. Nu-i mai bagă nimeni în seamă. Telespectatorii privesc degeaba, fără efect, iar guvernanți șprițuiesc nepăsători la Vila Baltă. Știrile curg într-un șuvoi vijelios, ca un râu ieșit din matcă ce cară cu el toate gunoaiele întâlnite în cale. La Guvern, ședințele se țin cu globurile de cristal pe masă. Mama Omida prezice: va fi mare criză de curent electric: bifazat sau trifazat nu se știe încă... globurile de cristal sunt setate pe lungimea de undă medie. Se vor desființa garderobele și foametea și războaiele vor deveni ocupații firești în programul zilnic de lucru. Vaccinații îi vor devora pe nevaccinați care vor mai putea trăi doar în peșteri.
        Speranța îmi întoarce spatele spunându-mi: „Eu refuz să mai privesc așa ceva. Mai bine îți admir tablourile”. Da, dar... îi spun eu... te port cu mine tocmai ca să mă îndrumi, să citim împreună printre rânduri, să ghicim cam cât la sută din totate câte se spun sunt adevărate. Lupta lor este să ne îngenuncheze. Lupta noastră este să rezistăm presiunilor și, cânva, să revenim la viața ce am avut-o înainte ori, toate astea doar tu le știi. Se vor împlini sau nu? Îmi ceri prea mult prietene... îmi spune ea. Viața de atunci am trăit-o împreună cu tine. Eram copii și, mai apoi, adolescenți și în sarcina mea sta faptul ca nimic să nu se schimbe. Eram fericiți așa. Acum îmi ceri să te amăgesc cu ceva ce nu am mai trăit. Care este drumul care să ne ducă la viața de dinainte? Tu speri într-un fel care este opusul tuturor celor ce se întâmplă de fapt și eu nu sunt pregătită pentru așa ceva. Și, atunci, de ce te mai numești speranță? Ar fi trebuit să le știi pe toate, să mă îndrumi pe drumul ales și dorit. Să înțeleg că nu ești pregătită pentru așa ceva dar, totuși, te numești speranță? Să înțeleg că ești o impostoare... o nădejde fără pregătire dar care își atribuie acest titlu?
       Sunt dezamăgit. Speranța mea este mai puțin pregătită decât mine ca să înfrunte aceste timpuri de grea cumpănă. Mă gândesc că dacă o forțez să mă slujească în continuare o forțez practic la malpraxis.
        Dintr-o nemărginită mărinimie, o las liberă prin curte. O privesc cum se zbenguie ca altă dat crezând că, cel puțin aici, nu s-a întâmplat nimic... asta până când mai marii lumii ne vor repartiza peștera potrivită... gândesc eu. O să acceptăm oare?
        Dincolo de gard, în stradă, se aud sirenele unei ambulanțe. Printre șipcile gardului întreb: Ce este, ce s-a întâmplat? O altă voce îmi răspunde. Speranța vecinului s-a infectat cu Covid și nici ei nu își dau seama cum.
       Rămân uimit... A apărut și o altă rădăcină și mai periculoasă... una care atacă și speranțele... Ptiuuu drace!