Alfabetul grecesc a fost un sistem de scriere dezvoltat în Grecia în jurul anului 1000 î.e.n. Alfabetul grecesc este strămoșul direct sau indirect al tuturor alfabetelor europene moderne.
Derivat din cel fenician, alfabetul grecesc a fost modificat astfel încât să devină mai eficient și precis pentru scrierea într-o limbă non-semitică prin adăugarea de litere noi și modificarea sau eliminarea altora.
Cel mai important aspect este că unul dintre simbolurile alfabetului semitic, care reprezentau doar consoane, au fost transforme astfel încât să reprezinte vocale. Așadar, consoanele semitice ʾalef, he, yod, ʿayin și vav au devenit literele grecești alfa, epsilon, iota, omicron și ipsilon, astfel reprezentând vocalele a, e, i, o și u, respectiv.
Alfabetul grecesc, împărțit în două ramuri principale
Adăugarea simbolurilor pentru vocale a crescut considerabil acuratețea și lizibilitatea sistemului de scriere pentru limbile non-semitice, potrivit Britannica.
Înainte de secolul V î.e.n., alfabetul grecesc putea fi împărțit în două ramuri principale: ionic (estic) și calcidian (occidental). Diferențele dintre cele două ramuri au fost minore. Alfabetul calcidian a dat naștere cel mai probabil alfabetului etrusc al Italiei în secolul al VIII-lea î.Hr. și, prin urmare, indirect, la celelalte alfabete italice, inclusiv alfabetul latin, care este folosit acum pentru majoritatea limbilor europene. Cu toate acestea, în 403 î.Hr., Atena a adoptat oficial alfabetul ionic așa cum a fost scris în Milet și, în următorii 50 de ani, aproape toate alfabetele grecești locale, inclusiv calcidianul, au fost înlocuite cu scrierea ionică, care a devenit astfel alfabetul grecesc clasic.
Alfabetul grecesc timpuriu, scris de la dreapta la stânga
Alfabetul grecesc timpuriu a fost scris, la fel ca predecesorii săi semitici, de la dreapta la stânga. Acest aspect a trecut treptat la stilul bustrofedon, iar după 500 î.e.n. limba greacă a fost întotdeauna scrisă de la stânga la dreapta.
Alfabetul clasic avea 24 de litere, dintre care 7 erau vocale și constau din majuscule, ideale pentru monumente și inscripții. Din acest alfabet au fost derivate trei stiluri mai potrivite pentru scrierea de mână: scrierea uncială, care era în esență caracterizată prin majusculele clasice adaptate scrierii cu stilou pe hârtie și asemănătoare cu tipărirea manuală, și scrierile cursivă și minusculă, care erau similare formelor moderne de scriere de mână, cu litere unite și o modificare considerabilă a formei literelor. Scrierea uncială a ieșit din uz în secolul al IX-lea e.n., iar cea minusculă, care a înlocuit-o pe cea din urmă, s-a transformat în forma modernă de scriere de mână grecească.