cplAzi îmi amintesc de satul socrilor mei și cât mi-am dorit o casă la țară. Cu verandă ca a soacrei mele: rotundă, înălțată cu un metru deasupra pământului, cu draperii portocalii, părea un montgolfier gata să își ia zborul. Coborai trei trepte și, pe cărări cu dale cărămizii, ajungeai în mijlocul naramzelor. De cele mai multe ori însă nu coboram. Îmi plăcea să le privesc de sus și mai ales dincolo de ele, ulița copilăriei soțului meu, Ionuț.
Îmi plăcea când vremea se alinta: ba ploua cu stropi mari și grei, ba era o căldură de te frigeau dalele prin sandale. Atunci, din țigla acoperișului încins ieșeau liniuțe de aburi care  scriau povestea unui ținut martor al semnelor din alte vremuri.
Ploaia se oprea la fel de brusc cum începuse și copiii cu sandale de gumă dădeau năvală pe ulița care râdea din nou la soare. Erau vreo zece copii care alergau zilnic în jurul fântânii și, într-o zi, hora lor s-a oprit brusc. Chiotele, trupurile aplecate, punerea mâinilor în șold mă chemau în mijlocul lor. Soacră-mea, căreia toți îi spuneau Bunela și care mereu apărea când nici nu te așteptai, văzând intenția mea, mi s-a proptit în cale:
― Iar ne dă târcoale broasca sestoasă. Bunela era sâsâită, dar eu credeam că o face intenționat pentru că, uneori, când uita sau era speriată, vorbea perfect. Ai văsut vreodată cu ochii tăi o broască sestoasă?


― Nu, i-am răspuns sincer. Doar în cărți. Tocmai de aceea vreau să merg să o văd.
― Nu te duse! Te rog eu! O să te miri si o să rămână semn pe Florin. Eu sin la primul vostru copil ca la ochii din cap. Tu vrei să-l nenorosesti?
― Doamne iartă-mă, Bunela, cum să rămână semn pe copilul din burtă dacă eu doar mă uit la animal cum fac și copiii aceia! Nici nu îl ating, promit!
Și, văzând că nu mă poate opri, eram deja cu piciorul în aer înspre a doua treaptă, s-a dat  la o parte strigând în urma mea:
― Bine, du-te! Dar când te uisi la broască, să te gândesti că esti gravidă. Să nu rămână semn pe copil. Și apoi ca pentru sine: Femeile astea de la oras nimic nu stiu.
Oricât încerc, nu îmi amintesc la ce m-am gândit atunci sau dacă m-am mirat, dar când a venit Bunela la spital să vadă copilul nou-născut, m-a privit ca pe-un ucenic neascultător. Florin avea pe coapsa stângă o broască țestoasă de culoarea cafelei cu lapte, de mărimea unei muște mari pigmentată cu puncte negre.
Bunela a întors copilul pe toate fețele, a zis că e frumos, să nu mă supăr dacă n-are nimic întânsul din mă-sa, e leit tat’su, apoi hotărât:
― Vă dau o săptămână să vă punesi viasa în ordine si să vă mutasi la mine, vreau să sic la noi. Asi legat destinul copilului de un animal lenes si prostănac. Frumusesea nu e pusin lucru, dar nu e destul pentru nepotul meu. O săptămână, sic. Să nu fie prea târsiu!
Socrul meu, cu zece ani mai în vârstă ca soacră-mea, insista că tinerii trebuie să stea la casa lor, să își asume responsabilitatea de a crește un copil. Soțul meu nu sufla o vorbă, de parcă știa că zarurile au fost aruncate. Eu aș fi vrut să îi spun că nu cred în prostii din astea, dar o mai păsisem o dată cu soacră-mea, așa că mi-am înghițit cuvintele.
Cu pătuț, cadă, haine, cărucior, ne-am mutat. Florin dormea între mine și soacră-mea să nu păsească seva puiusu. La capătul patului, pe o comodă, era o veioză care emana o lumină slabă. Dar, de fapt, toată noaptea, mai erau două veioze care se aprindeau la orice sunet sau mișcare. Mă trezeam la fiecare nucă ce se lovea de tabla acoperișului și la fiecare scârțâit al porții vecinului care se întorcea noaptea de la cârciuma din sat. După câteva zile, într-o dimineață, pe la patru, am simțit adieri ușoare pe tot trupul. Am deschis ochii speriată și am văzut-o pe Bunela făcând mătănii la marginea patului. Copilul dormea liniștit, mirosind a flori umede. Am dat să-l învelesc, dar am rămas cu mâna în aer. O broască țestoasă în carne și carapace se odihnea pe semnul destinului.
M-am culcat înapoi, sperând că visam. Dimineață, Bunela insista că și ea a văzut-o, era semn bun, a durat doar trei zile până ca sufletele să se regăsească. O știam ca pe o femeie cu frică de Dumnezeu. Cum putea să creadă în așa ceva?
Una peste alta, ne făcea bine aerul de la țară. Mămăliguță la ceaun și sarmale fierte în oala de lut nu mai mâncasem de ani de zile. Socrul meu, căruia îi spuneam Bunelu după soacră-mea, dar după numele lui ne botezaserăm copilul pentru că asa se cade, avea ulcer și ținea regim. În schimb, eu și soțul meu mâncam până ne prindea rușinea tot ce gătea Bunela. La început eu aveam o scuză: alăptam. Apoi, treptat laptele de mamă s-a terminat și am trecut pe lapte praf. Florin dormea tot mai liniștit, în fiecare noapte sub protecția broaștei căreia a trebuit să îi dăm un nume. Bunela a zis să fie Sorin și așa a rămas.
Pe unde umbla broasca ziua, tare aș fi vrut să știu! Ionuț făcea zilnic naveta la oraș și, de îndată ce pleca la serviciu, broasca se făcea nevăzută.
Zilele veneau și treceau altfel decât la oraș. De la Bunela am învățat să-i fac baie lui Florin, să-i țin capul, să-l tapotez pe spate să râgâie după mâncare, iar cât timp copilul dormea dădeam mâncare la porci, măturam prin curte și curățam după Bunelu. Să mulg vaca nu știam. Să fac plăcinte nu încercasem. Pentru orice trebuia să întreb cu riscul de a mi se răspunde Tu până la vârsta asta n-ai învăsat să fasi nimic? În gând, îi răspundeam Ba da, o facultate, un master și un doctorat. Doar că atunci și acolo astea nu prea contau. Bunela, la aproape șaizeci de ani, cu doar șapte clase terminate, era stăpâna absolută a casei, a nacelei și a întregului spațiu până la poartă și până la gardul ce despărțea grădina lor de cimitirul satului. Îmi plăcea că avea ochii verzi, ca ai mamei mele și o aluniță pe obrazul drept, ca mine. Părul nu i l-am văzut la lumina zilei dincolo de batic, iar corpul și-l ascundea, chiar și pe caniculă, în șorțuri peste fuste care veneau peste o rochie întotdeauna de culori închise și până la jumătatea gleznelor. Din șorț, când credea că nu o vede nimeni, scotea câte un cub de zahăr pe care-l lăsa să i se topească în gură până plescăia de plăcere.
Seară de seară, Bunela îi cânta lui Florin sau îl legăna în pernă și, cum adormea, Sorin se așeza pe coapsa lui Florin și casa întreagă se cufunda în liniște.
Într-o zi, în timp ce încălzeam biberonul cu lapte, iar Bunelu moțăia pe un scaun, sprijinit de dulapul de bucătărie, Bunela m-a întrebat din senin:
― Alunisa ta de pe obras, se poveste are?
― Așa m-am născut, i-am răspuns și, în timp, alunița a tot crescut. Nu știu să aibă o altă explicație.
―Te înseli. Trebuie să fie o poveste, dar sărăcusa de tine, nu mai are sine să si-o spună. Mama mea, încăpăsânată ca tine, batsocorea credinsele satului. Vesina i-a arătat că a născut un copil cu semn pe fasă pentru că atunsi când era gravidă umbla cu flori după ureche, dar ea nu si nu, că-s coinsidense. Alunisa mea e pentru că mama, Dumneseu s-o ierte, avea tot timpul în busunarul de la sors bomboane cafenii umplute cu lapte.
― Se drăgusă poveste! am scăpat eu.
*
Ca orice copil, Florin mai plângea uneori. Dacă treceau zece minute, Bunela era convinsă că cineva l-a deocheat, deși nu fusese țipenie de om în casă de câteva zile.
― Relele se leagă de om si, când si-e lumea mai dragă, atunsi se deslănsuie. L-o fi deocheat ultima dată când ai fost la dispensar. Și Bunela lua nouă cărbuni, îi stingea într-o ulcică, număra de la nouă la unu și făcea cruce peste ulcică, lua din apa descântată trei picături cu degetul mic și ungea buzele copilului. Apoi lua apa descântată, ieșea afară și o arunca peste casă  zicând:
― Cum sar stropii, asa să le sară ochii la care te-o deocheat!
― Vai, Bunela, i-am spus prima oară când am auzit-o, dar nu e păcat să spui așa?
― Asta-i o vorbă numai să sară deochiul. Încă n-am văsut pe nimeni cu ochii scosi, dar copii linistisi de vorba asta am văsut.
Și într-adevăr, ca prin minune, plânsul lui Florin se potolea.
*
Într-o noapte, mi-am propus să mai descifrez din mister. Ca să nu adorm, mi-am spus în minte povestea tuturor romanelor în care întâlnisem broaște țestoase. Santiago, bătrânul lui Hemingway, tocmai îmi amintea cu ce poftă mănâncă broaștele țestoase meduze otrăvitoare, când s-a auzit în surdină, din camera cealaltă, alarma lui Ionuț. De îndată, broasca s-a trezit și ea, și-a pus în funcțiune fălcile ostentative de parcă își zicea rugăciunea de dimineață și s-a pornit.
Tiptil, să n-o trezesc pe Bunela, cu pătura în spate, m-am luat după Sorin, printre naramze, cu picioarele goale prin iarba înrourată. În lumina trandafirie, broasca părea o bucată de scoarță de copac mânată de un vânt ușor. Deodată, s-a oprit, s-a uitat la mine cu ochi triști și a intrat în fântână. Când am văzut-o coborând, m-am gândit cu regret la ea și la fărâma de cer care i-a rămas deasupra.
Am luat-o la fugă spre casă, m-am furișat în pat, recunoscătoare pentru discreția Bunelei și am dormit buștean până m-au trezit scâncetele lui Florin. L-am luat în brațe și am simțit că arde. I-am pus termometrul: 39,6. Încercam să nu mă panichez, să îmi amintesc ce trebuie făcut într-o asemenea situație. I-am dat antitermice și mult ceai, dar după o oră încă avea 39,4 și se pornise diareea. M-am decis să o anunț pe Bunela care deretica prin casă, făcea mâncare, dădea cuiva indicații la telefon, spăla haine și îl mâna pe Bunelu în toate direcțiile. Cum a auzit, Bunela a lăsat totul baltă, a luat copilul, a ieșit cu el pe uliță și a strigat către primul om care i-a ieșit în cale:
― Dă fuga la Lenuța lu’ Omușoru! Să vie degrabă în drum!
Eu, precipitată, m-am luat după ea în cămașa de noapte, dar așteptam dincolo de poartă. O fi doctorița, îmi spuneam. A apărut o femeie între două vârste căreia Bunela i-a spus repede și curat:
― Lenuță dragă, Florin e bolnav. Ți-l vând ție care ai mulți copii și toți sănătoși. Așa să fie!
Picioarele mi-au înțepenit și în gâtlej vorbele mi-au paralizat. Femeia a luat copilul cu o siguranță care îmi spunea că nu e prima dată când cumpără copii.
― Iau acest prunc să fie sănătos, a zis ea răspicat, da’ Bunelo, trebuie să-i schimbăm numele. Cum o să-l cheme?
― Sorin, a zis soacră-mea, fără ezitare.
― Și de azi înainte să-l cheme Sorin, a continuat femeia. Să fie sănătos și să aveți noroc la el! S-a apropiat de mine și mi l-a dat ușor peste gard. Mă uitam când la copilul care a adormit, când la vecina care se ducea spre casă cu liniștea omului care și-a împlinit misiunea, când la soacră-mea care își făcea cruce:
― Bunela, am îndrăznit, certificatul de naștere e deja făcut pe numele Florin.
― Atâta pagubă. Io-s Ionela si lumea mă strigă Bunela. Soră-mea îi Maria si noi îi spunem Florica. El va fi Florin, dar noi o să-l strigăm Sorin. Înselesi ? Si va avea viasă lungă ca a broastei de care l-ai legat. Acuma du-te pune termometrul să vesi că-i bine băiatul.

*
Într-o seară, avea deja trei luni, Sorin s-a răsucit și a adormit pe burtă. De când m-am uitat în ochii ei triști, broasca țestoasă nu mai apăruse, iar semnul de pe coapsă se estompa pe zi ce trecea. Brusc, soacră-mea a aprins candelabrul cu șapte brațe și a început să scuture copilul convinsă că nu mai respiră. Atunci am văzut că și peste cămașa de noapte avea șorț. S-a oprit din scuturat doar când a început Sorin să plângă de a trezit toată casa. Apoi, a dat singură la o parte un dulap din cameră și am văzut-o intrând într-o cămăruță ascunsă privirii de unde a ieșit cu o pușcă. A aruncat șorțul pe un scaun și podeaua s-a umplut de cuburi de zahăr ce sclipeau în lumina albă. Am luat copilul în brațe, l-am strâns speriată la piept, iar ea, îndreptându-se spre ieșire, mi-a spus:
― Spiritele din mlaștină ne fac asta.
Și s-a dus să tragă câteva focuri prin hornul casei să le alunge.
L-am legănat pe Sorin până a adormit, dar eu iarăși nu am închis un ochi toată noaptea. Ionuț și Bunelu nici măcar nu au coborât din pat.
În dimineața următoare, cu chef de vorbă, m-am așezat pe pat lângă Bunelu care-și trăgea șosetele pe dos și mirosea a napolitane. De lângă tăblia patului, de sub pernă, de sub pat, am scos o mulțime de ambalaje. Dacă n-aș fi avut mâinile pline, l-aș fi mângâiat pe creștet ca pe un copil.
*
Patru luni am privit lumea din veranda Bunelei. De la atâta ploaie, pereții căpătară striuri subțiri, asemeni copacilor din tablourile lui Rafael. În acea zi de septembrie, când am coborât din montgolfier, dalele cărămizii m-au condus spre trandafirii sălbatici din spatele casei. Ionuț și-a luat liber de la servici. Sorin își ținea mai bine capul sus, iar eu îmi țineam mai bine picioarele pe pământ.
― Iartă-mă pentru ultimele luni, a început Ionuț. Am fost prea absorbit de muncă.
― Tu să mă ierți pentru ultimii ani, i-am spus. Am senzația că până acum am trăit în cărți.
― Poate trebuia să-ți fi spus mai devreme. Am crezut că o va face ea.
― Cine? Despre ce vorbești?
― Bunela… Am avut o soră, Iulia. Când avea trei ani, într-o zi de martie, s-a înecat în mlaștina de la marginea satului. Pur și simplu, a deschis poarta și a plecat de acasă, în timp ce mama dădea de mâncare la animale. Bunela a fost convinsă că spiritele au chemat-o și au înecat-o, apa nu era așa de adâncă. De atunci e sâsâită. Ani la rândul o visa pe Iulia transformată în broască țestoasă. De câțiva ani, în martie, Iulia apare la fântâna din drum. După o vreme dispare, dar atâta timp cât broasca e în preajmă, toate nenorocirile care se petrec în sat sunt puse pe seama ei. Oamenii cred că Iulia nu a fost botezată și strigoiul ei se transformă noaptea în broască țestoasă.
― De ce să nu fie botezată? Avea trei ani.
― Mda, mai e ceva ce nu ți-am spus: Bunelu a fost securist. De aceea, Iulia a fost botezată de mama pe ascuns. Pe-atunci, doar eu, preotul și Bunela știam. Iartă-mă, dar eram convins că nu vei crede toate astea. Uneori nici eu nu știu ce să mai cred.
― Dragul meu… îți amintești când ți-am spus că Sorin a plecat fără să-și ia rămas bun? M-am înșelat. Dacă văd bine, acolo jos în iarbă, e un ou de broască țestoasă. Hai să ne facem aici o casă a noastră cu verandă ca a Bunelei. Vrei?
Am luat oul în palmă și ploaia care se porni deodată îi spăla coaja de culoarea cafelei cu lapte pigmentată cu puncte negre.