c potcovaruToamna

Se leagănă frunza ca ruptă din soare
Și galbenul ei îmbracă un ram,
Așterne covor arămiu pe cărare
Și picuri de ploaie se-aud pe la geam.

Sunt zile ce trec mohorâte și triste
Ca gândurile unui bolnav,
Și vuietul vântului pătrunde în minte
Și leagă cu lanțuri tăcerea de prag.



O lampă ce arde, veghează-n perete
Și străjuie umbrele reci pretutindeni,
Hârtia-ntinată absoarbe din lacrimi
În suflet e zbucium și strigăt și patimi.

Curg lacrimi șiroaie și plouă șiroaie
Spălând un trecut prea negru și trist
Când frunzele cad, tresare un gând
Păcate rămase pe ramuri în vânt.


Gânduri

Câte gânduri dintr-o viață mi s-au adunat în minte
Răsfoiesc filă cu filă dintr-o carte-ntunecată.
Prima pagină-i frumoasă și se-arată bucurie
Mândri-s cei ce mă-nconjoară de-a mea soartă ce-o să fie.

Viața mea cu vise multe a fost doar durere cruntă,
Nicio zi n-avea să vină sau să treacă fără luptă.
Gânduri multe adunate vor să iasă înspre cer,
Văduviți de fericire, ochii ard înlăcrimați
Mă lovește o răcoare peste fața întristată,
Sufletul meu stă de veghe și genunchii-s aplecați.

Mă învăluie durerea ce îmi stă mereu în minte,
Inima întunecată de iubiri neîmplinite.
S-a dus firul de speranță și cu nopțile senine
S-a schimbat ziua dintâi și stele reci
Căzut-au peste mine.
                                    
Pe cărarea dintre munți
Pe cărarea dintre munți
Unde izvoare curg la vale,
Ciobanul, din fluieraș
Doinește cântec de jale.

I-a fost frate, i-a fost mamă
Și de veghe stânca-i rece,
L-a primit iarnă și vară,
De cu zori și până-n seară.

Chinuit a fost de gânduri
Și de geruri și de soare,
A doinit muntelui frate
Și-alina durerea mare.

Toată taina cea din suflet
O strângea-n lacrimi amare,
Lângă brazi, lângă izvoare,
Le vărsa la apus de soare.

                                    
Nostalgie

Ce nostalgie mă cuprinde
Privind la timpul ce-a trecut,
Că amintiri îmi lasă rece
Și sufletul și gândul mut.

Au fost poveri cu greu cărate
În vremuri reci făr”de-alinare,
Au fost și zilele senine
Și-n inimă, raze de soare.

Și le-am trecut cu greu pe toate
Căci fiecare pas al meu,
A construit și zi și noapte
Și sufletul și propriul eu.

Acum aș vrea să îngheț timpul,
Să nu mai treacă înc-atât
Și să rostesc peste o vreme
De viața mea cea de demult.


Râsul de copil

Copil cu suflet pur și inocent,
Nu doar o zi, o viață-ți dăruiesc,
Căci nu e bucurie pe pământ mai sfântă
Când sensul vieții în tine îl găsesc.

Întâia ta privire veghează vie-n suflet,
Secundă de secundă, o viață si-ncă o zi,
Dorința cerului înalt ești împlinire
Și n-aș putea vreodat să te mânii.

Și plânsul tău e cântec pentru mine,
Și râsul tău e toată armonia,
Îmbrățișarea e dulce alinare,
Iar tu ești Univers cât e cuprins în zare.

Câmpiile-nflorite și păsări ciripind,
Nici munții ninși pe creste, nici frunza-n vânt picată,
Pădurile-nverzite sau cerul de-i senin,
Nimic nu ne mângâie ca râsul de copil.                                    


Tu-mi ești

Tu-mi ești iarna ger și viscol,
Primăvara, cer senin,
Toamna, frunzele picate
Și ești vara, câmp cu crini.

Te-mpresor și te învălui
În crâmpeie de dorință,
Într-un dor senin ce vine
Și tresare-a mea ființă.

Că iubirea fără margini
Nu se stinge la apus,
Se revarsă și renaște
Într-un infinit prea sus.

Chiar și ochii cer cu-ardoare
Să te vadă-ntr-o clipire,
Ar mai stinge dorul care
Mă conduce la visare.

Și atingeri pătimase
Și cu șoaptele nespuse,
Ne uităm unul la altul
Ca în timpurile-apuse.