Singuratatea poetului de Gelu DragosCu mare  emoție, Cititorule, intru în templul din cuvinte al volumului SINGURĂTATEA POETULUI, scris de GELU DRAGOȘ, apărut la Ed. Grinta, 2021, un dăruitor de cultură, care prin Moara sa literară hrănește sufletele atât de însetate ale românilor din întreaga lume.

Poezii din „sângele nostru”, cum însuși ne spune, în care încă de la început își exprimă neputința:  „Nu ştiu decât o poartă prin care să te apropii / Nu ştiu decât o poartă prin care mai poţi trece / Ca vântul care suflă şi tremură, doar plopii, / Dincolo e poetul... nemuritor şi rece”  (Nu știu), aducându-mi pe Eminescu spre cinstire în fața noastră sau pe Lucian Blaga: „Când poezia şi poetul devin o osie de lemn /  în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga, / când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn /  că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga” (Corăbii de cuvinte).

 

Într-o puternică conexiune cu natura, poetul se vede  „rouă / iarbă / izvor / vis / Sunt nenăscutul / dorinţă / plânset / carne / Sunt o întâmplare / drum / strigăt / rană / Sunt păpădie / Adiere / Nor / lacrimă / curcubeu / Sunt răsărit / ochi / zid / copac / cuib / Sunt eu / prunc / copil / adolescent / bărbat / moşneag / Sunt un puzzle / piatră / sudoare / rouă topită / iarbă cosită / Sunt...” (Sunt…).

Hăituit în Galaxia Gutemberg, poetul constată că „trec anotimpurile peste noi”… „se rup prieteniile” … „ne ardem viaţa între nimicuri”… „devenim uşor prizonierii propriei vieţi” … „ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess / privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea”, trăgând concluzia că „mai mare dar decât Viaţa / E doar jertfa lui Isus pe Crucea Golgotei”. Vremurile, pandemia îl pune pe român față în față cu Dumnezeu,  „Vin Doamne la Tine, vin...”  (Fără perspective).

În Poetul IV, acesta ni se confesează: „Cu buzele însetate de adevăr /şi străpuns de privighetori / am căutat să m-adăp / din fântânile oamenilor; / dar am simţit amarul gust al victoriilor neînsemnate. / De atunci am învăţat / singurătatea / şi să m-adap / din propriile lacrimi...”.  De ce o face?   O dată pentru că simte nevoia acestei mărturisiri, apoi pentru că singurătatea este o temă existențială acerbă a lumii noastre, o planetă unde oamenii nu știu să trăiască și fac din ea o catastrofă.

În Poetul X, acesta ne spune: „…Privesc pe fereastră cum ninge de sus, / E alb peste tot, mi-amintesc de pruncul Isus; / N-am azi, n-am mâine, nimic n-am acum. / Ascult cum ninge, privesc / Iar fereastra de amurg s-a umplut...”, versuri într-o curgere lină, care ți se așterne în suflet ca o zăpadă neatinsă.

O umbră de tristețe te învăluie treptat, în „ţara bogată și plină de atâţia săraci, disperaţi!” (Lacrimă) sau ne vorbește despre „mierea din cuvinte”… „Ţi-ai strămutat credinţa-n poezie / şi versul l-ai înveşmântat cu harul / de-a nemuri, urcând spre veşnicie, / talpa de lut, pe care stă Ardealul”, amintindu-ni-l pe Coșbuc, într-o împletire de drumuri ce toamna atât de frumos „duc la moară” (Carte către badea George). De asemenea,  dedică  in memoriam lui Marin Sorescu poemul Crepuscul  sauPoesis - Gelu Dragoș, Întoarcerea către niciunde,  in memoriam Marcel Cătunescu.

Unele poeme au câte un motto, ales cu grijă, cum ar fi „Lumina se revarsă mai presus de om” (D. Fânăţeanu), poem în care   se adresează direct Timpului, care este uneori: „răule”, „infernule”, „nebunule”, în mâinile căruia se află destinul (Timpule, blestematule!).

În fiecare primăvară poetul ne spune că gândește „ca un copil pe pajişti” (Nelinişte), lucru care nu ne surprinde, pentru că numai cu copilul interior de mână, un scriitor poate crea, purtând deschis canalul de comunicare cu Dumnezeu. 

Emoționante poeme pentru Ana, soția poetului, cu care „am ridicat o casă / visând lalele pestriţe / împreună cu Ana am zămislit doi copii / ce ne sunt / lumina vieţii” (Aşa am trăit eu) sau  „cu mâinile ei suave asemeni Fecioarei Maria / o am lângă mine dintotdeauna pe Ana / mereu visul meu / s-a zorit şi împlinit...” (Poemul Anei).

Impresionantă este și povestea Morii: „bunicul meu dinspre / mamă a fost morar / ce moară mai avea pe Someş / aşa m-am născut şi eu şi fratele meu / şi nu pot trăi fără moara mea / eu macin numai şi totu-n cuvinte / când n-am ce pune în coş mă macin pe mine / cuvânt cu cuvânt / os cu os / fir cu fir / picătură cu picătură / în lut mă transform… (Moara lui Laurenţiu), o tradiție care dăinuie și pe care o duce mai departe.

Seva vieții, o găsește autorul în literatura marilor poeți:  „Mă adăp cu marii poeţi / Eminescu, Vieru, Păunescu / Şi parcă nu mi-e de ajuns / Esenin, Puskin, Mayakovsky”… „Poeziile sunt ca lipitorile / Îţi sug seva vieţii / Pentru un poem reuşit aş vrea să mor / De colţii mistreţului lui Doinaş!”… sau„poezia-i inima retrasă-n cuvinte de dor”… „mi-e dor de limba lui Alecsandri şi mai mult de a lui Eminescu…” (Concluzie tardivă).

În poemul Latinitate, dedicat Zilei Limbii Române, îi invocă pe „Dromihete, Deceneu / Decebal şi Burebista”, iar pentru el istoria „înseamnă limba română / ”dulce ca un fagure de miere"/ dor, glie, demnitate, iubire / cinstire de eroi!”

Femeia o vede ca o Poartă a raiului, despre care scrie pe fila sufletului cu „al iubirii vers”, din care își clădesc împreună propriul lor univers (Pentru femeia ce-o aştept).

Un respect cuvenit e acordat pâinii, în poemele  Pâinea cea de toate zilele, dedicatdomnului Ioan Mătieş și  Pământul ca o pâine imensă!, unde prin cuvintele lui Dumnezeu, înțelepciunea este adusă la loc de cinste: „Cea dintâi e pâinea care te hrăneşte când eşti însetat de Domnul, / Urmează Pâinea cu miez de pace şi adevăr în ea, / Apoi e Pâinea regală „Dă-i Cezarului ce-i a Cezarului”. / Pe urmă e Pâinea tocmai bună de scris un poem pe ea; / Dar Pâinea de piatră a lui Brâncuşi e veşnică la voi, românii / O spune şi brutarul Satului cosmic Mihai Olos… / Nu uita totuşi, că PÂINEA e darul Tatălui ceresc pentru voi, muritorii”!

Gânduri de o profunzime incontestabilă „Dacă lui Isus i-am scoate cuiele, / prin credinţă şi faptele noastre, / Găurile rămân?”  „Mai dă-mi un timp...  Dumnezeule, mai lasă-mi timp măcar / să-mi adun comoară şi-n cer / căci tu o spui în Cartea cea sfântă: „O iubire sfârşeşte aici, alta începe dincolo?!” (Poveste de neadormit copiii).  Poetul stăfață în față cu Dumnezeu, într-o confesiune profundă, dreaptă și sfântă.

De asemenea el își exprimă îngrijorarea în legătură cu maltratarea limbii române, virusată azi și vine cu rugămintea: „Îmblânziţi şi iubiţi cuvintele limbii române / Cât mai avem minte spaţiu şi timp...” (Rugăminte); „în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean” (Doar noi...).

Emoții  adânci în poemele Clipe de neuitat, șiContemplare, asupra acestui secolalmarilor „nebunii şi nebuni!” 

În Clopotele Învierii, poetul însingurat ne spune:singur şi vorbesc sângeriu, /Mă mistuie dorul de Tine. /În satul străbătut de Someş / Bat clopotele Învierii. / În căutarea Fiului Iisus / Mă rog pe amândoi genunchii. / Bat clopotele bisericii din sat /  Dar Dumnezeul meu ori a plecat  / Ori a uitat de mine...”.

Firesc poetul descoperă că Dumnezeu nu-l părăsește, cu el fiind într-o comunicare permanentă, făcută cu smerenie.

Poetul se recunoaște un „lup singuratic” (Iubire), alteori devine o „floare de colţ”, în poemul cu același titlu.

Singurătatea este generalizată: „câtă spaimă în oameni / de singurătate şi moarte / în umbra binelui ei, oamenii / îşi ridică ziduri de piatră / morţile se repetă ciclic / cuvintele respiră covid 19 / şi toate acestea / în întunericul minţilor noastre, ai picioare de plumb” și zburăm doar „spre asfințit”. (Singurătatea pietrei), care și ea intră în compasiune cu starea de spirit a portului.   

Treptat, atmosfera devine  reală, densă, în care „lacrimile sunt abandonate, … Nimeni  prin-prejur/ doar vântul” (Înspre tine), în care poetul încearcă doar să definească asemănările dintre oameni.

Trecerea timpului, anotimpurile ademenitoare din care poetul alege veșnicia, ne încântă peisagistic în culorile curcubeului, în încercarea de a desena orizontul: un porumbel, un ghiocel, un înger, chipul iubitei,  în culori calde și reci, pe pânza enormă a vieții, pe care o colorează „În nuanţele ochilor tăi”  (Culori în alb-negru).

O lume pandemică este descrisă în poeme precum Somnolența, Pandemică, Covid – 19, în carese simte „Trecător prin lume, călător, mă zbat ca o himeră / să nu fiu răpus de virus, de oamenii din jur..” și cu puține clipe de vindecare.

Pentru el viața este „o leoaică singură în tot ceea ce faci şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag...” (Viața tumultoasă), în care oamenii ridică între ei  ziduri, pe care  el vrea să le spargă,  în care doar în vis evadează în natura atât de dragă, în dansul greierilor, pe Dealul Peşterilor, în copilărie, unde și el avea o vulpe,precum cea dincopilărie mea, pe care căutând-o, era să mă pierd prin pădure, dar care și acum mă urmărește parcă, într-o căutare de sine, regăsindu-mă în cele din urmă în poezie.

Un frumos poem e adresat Bunicului, în care acesta știe că „Somnul îi e fragmentat / de bubuitul obuzelor / Ceea ce îi întăreşte convingerea / că se moare în multe-multe feluri”  (Armata Bunicului), înȚara în care se umblă desculț  și „se păşeşte doar prin rouă”, în care Umbre şi generaţii transmit nepoților înțelepciunea populară: „Umbra mea puternică azi este puntea ta spre lumină. / Umbra singurătăţii mele are lumină prin tinereţea ta; / Umbra singurătăţii mele are suflet prin prezenţa ta;…  / Umbra mea, din păcate, e tot mai luminoasă, are multe goluri, / umbra-mi scade, se micşorează şi  drag nepot, a ta creşte! / Creşte! Devine mare, aproape falnică! Ca în poveste! /  Şi umbra mea se topeşte,  se pierde-n neant de tot... Rămâi în schimb tu moroşanule, românule, dragule, / Patria română cu tine e în lumină, are viitor, oriunde  ai fi...”.

          Doar un român, un moroșan adevărat, poate coborî cerul în picioare, desculț prin iarba verde, în triluri de ciocârlie „pasăre cu ochi de floare” (Ciocârlia), într-un „tărâm de vis, strune de viori, / dansuri de curcubeie, / prune coapte, roşie lumină, / greieri răspândiţi prin mirişti, / zbor de cocori, cântec de măiastră, / ai intrat definitiv în sângele meu… /  Dincolo de stele, de gând, / patria e ţinutul vorbelor alese, / e lumea fermecată a copilăriei, / e vatra casei, e cartea de citire, / e rostul lumii mele, e-un univers închis!” (Patria), în care credința în Dumnezeu e mereu trează, astfel nefiind niciodată singur.

Cartea conține superbe comparații și construcții estetice: „Timpul aici gâfâie din greu ca o locomotivă pe Vaser” (Fără perspective); „Soarele lucrează doar cu o bujie” (Iarna 2012); „Privesc oglinda din odaia  ce-a-mbătrânit odată cu mine” (Poveste de neadormit copiii); „Întotdeauna va creşte iarba peste umerii străbunilor noştri” (Constatare); „doar eu visez să dorm cu tine / clepsidră...” (Poetul III); „Îmi uitasem toate gândurile acasă” (Eu ştiu că va veni şi vremea noastră).

Descopăr cu mare bucurie în acest volum încă o dată filonul de aur românesc, din sufletul maramureșenilor! Un univers pur românesc, în care valorile și tradițiile acestui popor sunt prețuite și transmise generațiilor viitoare.

O înțelepciune populară prezentată poetic, cu sfințenie și artă, de către domnul GELU DRAGOȘ.

Poetul știe în sufletul lui că viața este și rămâne un drum către noi înşine, o fereastră deschisă către Marea Singurătate, un examen pe care îl trecem fiecare de unul singur, faţă în faţă cu Sinele propriu, în care martor este Dumnezeu. O singurătate care de fapt însemnă marea libertate. Doar Tu şi El.

Oamenii scriu când sunt singuri. O terapie și o misiune personală de a dărui din ceea ce ei sunt.  Din totdeauna se știe că revelațiile se primesc doar în singurătate. Cu cât lumea interioară a cuiva este mai bogată, cu atât acel om își dorește singurătatea. A te teme de singurătate este dovada imaturității spirituale și a incapacității de a înțelege adevăratele sensuri ale condiției umane. Singurătatea pe unii îi înnebunește, iar pe alții îi preface în îngeri.Pandemia ne-a dovedit-o din plin.Singurătatea doare, dar solitudinea e perfectă. Ea înseamnă prezenţa fiinţei tale și a lui D-zeu.

Singurătatea poetului este profundă, cosmică și infinită. Greu de înțeles pentru unii, ușor de înțeles pentru cei care o trăiesc.

Și după două decenii de scris literar, vă pot spune că viaţa se măsoară în gânduri curate şi în acte de creaţie. Libertatea unei femei (a mea, ca poet) însă se măsoară în singurătate, în frumuseţe şi în bogăţia ei spirituală. În inima ta se află esenţa vieţii. Acolo trăim, cu mintea topită în inimă, în casa lui Dumnezeu, acolo ne găsim liniştea și inspiraţia.

Cuvintele poetului din acest volum, măcinate în Moara sa de Aur, sunt hrană vie pentru toți oamenii și pentru cei singuri, pentru români, pentru cititori!

Mulțumim poetului GELU DRAGOȘ pentru darul său de suflet și așteptăm următorul volum să ne bucure și să ne lumineze!