bahnaMasiva și eleganta carte consacrată literaturii franceze – „O antologie a poeziei franceze”, ediție bilingvă, franceză-română, cu „Alegerea textelor, scurte prezentări de autori și opere, note, traducere, de Ion D. Enache” și „Cuvânt înainte”, de prof. univ. dr. Leonida Maniu, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, apărută la Editura Rafet din Rm. Sărat, în 2019 – înglobează eforturile, competența și pasiunea de o viață investite de către profesorul de limba franceză Ion Enache în relația lui cu o cultură și o civilizație, fără egal, în multe privințe, printre celelalte ale lumii.
În cele aproape 550 de pagini ale sale, volumul, care se deschide cu o notă asupra ediției, plecând de la cuvintele lui Victor Hugo, potrivit cărora poezia „nu este decât o mare sinteză”, pentru a argumenta ideea că și „o antologie de poezie nu este decât o mare sinteză de sinteze”, continuă cu prefața care scoate în evidență, de la început, statutul unei asemenea lucrări de „inițiere în poezie”, de această dată, în cea franceză și, prin ea, în poezia universală, mai ales că, așa cum menționează prefațatorul, este vorba, în cazul de față, despre „meandrele unei lirici multiseculare”, unul dintre numeroasele merite ale cărții subliniate de acesta și demonstrate pe larg fiind „faptul că, pentru prima oară, cititorul român poate lua cunoștință” de existența unor creații ale literaturii franceze, la care n-a avut acces până acum, între care unele scrieri ale lui La Fontaine, Victor Hugo, Alfred de Vigny…, în timp ce, în ansamblu, cartea „oferă, prin textele alese, ca și prin prezentarea succintă a operei scriitorilor traduși, o imagine cuprinzătoare și concludentă a poeziei franceze de la începuturi și până în prezent”.


Construită cu acribie, pe lângă corpusul propriu-zis, cartea dă informații și despre „les principales illustrations documentaires attestant le dialogue de la littérature et des beaux arts”, apoi, în „Annexe 1”, oferă o „transcription phonétique”, iar, în final, adaugă „citate despre poezie și traducerea de poezie”, inserând fragmente din „Que dire de la poesie?”, par Jean-Michel Maupoix (firește, și în traducere românească) și, dezvăluind din laboratorul acestei întreprinderi, „Câteva observații privind traducerea unui sonet al lui Jean-Maria de Heredia în limba română”.
Parcurgând cronologic literatura franceză, aducând consistente informații nu doar despre scriitorii pe care îi are în vedere în primul rând, ci și despre fenomenul literar, în ansamblu, cartea semnată de Ion D. Enache este o importantă contribuție în domeniul istoriei, dar și al teoriei literare, prin observații, aserțiuni îndelung meditate și verificate.
Antologia propriu-zisă începe cu „La Cantilène de la Sainte-Eulalie” / „Cantilena Sfintei Eulalia”, „considerată primul text poetic în limba franceză, mai precis, o transpunere din limba latină în limba romană a unui imn religios”, a cărei transpunere muzicală se pare că a fost pierdută, după cum menționează autorul antologiei. Textul este prezentat, apoi, succint, dar consistent, făcându-se, totodată, referiri la contextul istoric și cultural în care a apărut, pentru a încheia cu o observație axiologică: „un început timid al marii literaturi franceze”, în care sunt „de apreciat curajul fecioarei, demnitatea, înalta ținută morală, modelul pentru eroine de mai târziu, ca Ioana d’Arc”. Urmează textul în franceză și română, precum și o ilustrație (foarte clar reprodusă în carte, la fel ca și celelalte ilustrații, de altfel), „Sainte Eulalie – statue sur un piédestal”.
În continuare, prin „Les Chansons de Geste”, „cântecele de fapte eroice”, „poeme de tradiție orală, cântate asemenea psalmilor, pe care jonglerii le prezentau în târguri, în sate, la castelele feudale și în toate locurile străbătute”, se pătrunde și mai adânc, în detaliu, în universul cultural francez vechi, autorul aducând o seamă de taxonomii privitoare la eroii acestor creații, de pildă, al căror conținut îl prezintă, de asemenea, concis, înainte de textele propuse, ca de fiecare dată, din creația la care se referă.
Referindu-se, în continuare, la scriitorii francezi autori (și) de poezie, Ion D. Enache le fixează sintetic locul în literatură, contextualizându-le creația, într-o prezentare cronologică a acestora. Astfel, se referă, mai departe, la Chrétien de Troyes („unul dintre scriitorii de romane cavalerești – fondator al literaturii arthuriene în franceza veche”), la Bertrand de Born („trubadur celebru”, care „a cântat dragostea și războiul”, ca și ceilalți confrați ai lui), Bertrand de Ventadour („trubadur occitan, a cântat iubirea curtenească, fiind unul dintre cei mai mari poeți din Evul Mediu”), Marie de France („prima poetă care a scris în limba franceză”), Rutebeuf („remarcabil poet francez din Evul Mediu”), Guillaume de Machaut („principalul reprezentat pentru ars nova”), Eustache Deschemps (cel care a scris „prima artă poetică în proză, franceză”), Christine de Pisan („apreciată și la curtea regală și în lumea și feministă”), apoi, Charles d’Orléans (a cărui operă „a atras atenția unui număr impresionant de cercetători din toate domeniile”), François Villon („unul dintre piscurile semețe ale poeziei franceze și universale”), Clément Marot („un mare poet francez, precursor al Pleiadei și al marilor creatori ai literaturii franceze de mai târziu”), Maurice Scève („șeful Școlii lyoneze”), Pierre de Ronsard (cel ce „rămâne o stea a poeziei franceze și universale, un șef al Pleiadei”), Joachim du Bellay („unul dintre cei șapte membri ai Pleiadei”, autor, între altele al manifestului „Défense et illustrration de la langue française”), Pontus de Tyard („celebru umanist francez, membru și el al Pleiadei”), Rémy Belleau („unul dintre poeții Pleiadei”), Jean-Antoine de Baïf („unul dintre membrii marcanți ai Pleiadei”), Étienne Jodelle („membru al Pleiadei”), Agrippa d’Aubigné („poet francez cu temperament înflăcărat care a apărat cu pana, dar și cu spada, credința sa protestantă”), François de Malherbe („un poet și un critic literar, un îndrumător în lumea artistică, de pe poziția poetului oficial al curții regale franceze”), Honorat de Breuil („poet francez și academician”), Mathurin Régnier („spirit independent și poet de mare talent al timpului său” – 1573-1613), Théophile de Viau (cu „o viață grea și scurtă din cauza convingerilor sale mai libertine și a originii sale hughenote”), François Maynard („poet francez…, membru al Academiei Franței”), Pierre de Marbeuf (autor de „poezie barocă, este un virtuoz al sonetului, în care a cântat fragilitatea vieții, natura, iubirea”), Cyrano de Bergerac („precursor al iluminismului”), Marie-Catherine de Villedieu („poetă, dramaturg, romancieră din a doua jumătate a secolului al XVII-lea”), Jean-Baptiste Rousseau (a ocupat „un loc de frunte între poeții secolului al XVIII-lea”), Paul Scarron („proză picarescă”, „versuri galante și burlești”), Jean Racine (care, „este alături de Corneille, Molière, Boileau, La Fontaine un reprezentant strălucit al clasicismului francez”), Nicolas Boileau-Despreaux („teoretician al clasicismului francez din secolul al XVII-lea”), Ponce Denis Lebrun-Écouchard (supranumit, în timpul vieții, „Lebrun-Pindar”), François-Marie Arouet, dit Voltaire (cel care „a fost simbolul enciclopedismului din secolul său”), Jean-Pierre Claris de Florian („al doilea mare fabulist al Franței, după La Fontaine”), André-Marie Chénier („cel mai mare poet francez al secolului al XVIII-lea”), Antoine-Vincent Arnault (denumit de „succesorul lui la Academie, Scribe”, „un Juvenal care a devenit fabulist”), Pierre-Jean de Béranger („un poet și un prolific șansonetist francez”), Marceline Desbordes-Valmore (poetă, cântăreață, actriță), Alphonse de Lamartine (cel ce „este alături de V. Hugo inițiator al poeziei romantice în Franța”), Alfred de Vigny („din grupul marilor romantici”, care „anunță modernitatea poetică a lui Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé”), Victor Hugo („unul dintre cei mai mari creatori literari ai Franței și ai lumii”), Alfred de Musset („din familia marilor scriitori din secolul al XIX-lea”), George Sand („romancieră romantică, animatoare feministă de excepție, cu o memorialistică impresionantă, la care se adaugă și poezii”), Gérard de Nerval („deschizător de drumuri literare”, din seria lui Novalis, Hölderlin, Poe… care „au sondat misterul poetic, inefabilul, puritatea, chintesența, absolutul”), Aloysius Bertrand („un înnoitor în literatura franceză”), Théophile Gautier („promotorul teoriei artă pentru artă”), Leconte de Lisle („principalul reprezentant al grupului parnasian care urmărea cultul perfecțiunii formale, echilibru, seninătate”, în „opere artistice sculpturale, pure, considerate drept cele mai potrivite pentru exprimarea intensă a emoțiilor și a marii gândiri filozofice”), José-Maria de Heredia („unul dintre maeștrii poeziei parnasiene”), Sully Prudhomme („poet parnasian francez”, primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1901), François Coppé (recunoscut pentru „atitudinea sa de simpatie față de cei năpăstuiți și față de patrie”), Charles Baudelaire (autorul „Florilor Răului”, o carte care a revoluționat literatura lumii), Paul Verlaine („reprezentant de seamă al simbolismului și un promotor al liricii moderne din a doua jumătate a secolului al XIX-lea”), Arthur Rimbaud („ucenicul vrăjitor al poeziei moderne”…), Jules Laforgue („poet simbolist cu zbatere între dorința de evaziune și luciditate, este unul dintre inițiatorii versului liber în țara sa”), Albert Samin („poet simbolist de o sensibilitate extremă”), Maurice Rollinat („poet al condiției umane, al nevrozelor, al prăpastiei cu ecouri pascaliene”), Gustave Kahn („poet simbolist, critic de artă, a fost și un apărător al neo-impresionismului și al curentelor artistice de avangardă”), René Ghil („poet pe linia lui Mallarmé, apoi a lingvisticii avangardiste, devine un poet instrumentist și științific”), Jean Moréas (care … „cere o revenire la poezia clasică sau a poeților din secolul al XVII-lea”), Stéphane Mallarmé (care „s-a consacrat poeziei în fazele ei pre-simbolistă, baudelairiană, parnasiană, ermetică și unei singure religii – cea a idealului”), Maurice Maeterlinch („reprezentant de seamă al simbolismului”, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 2011), Émile Verhaeren („poet belgian de expresie franceză”), Henri de Régnier (activitate literară „marcată de principalele curente care s-au succedat sau au coexistat în perioada celei de-a doua jumătăți a sec. al XIX-lea și a primelor patru decenii ale sec. al XX-lea – parnasianismul, simbolismul, neoclasicismul, realismul”), Francis Jammes (care scrie o poezie „influențată de catolicism și apreciată pentru apropierea de ființele umile și de natură”), Paul Fort („simbolist militant”), Saint-Paul Roux (unul dintre „Poeții Magi”, „cu o operă de un simbolism baroc”), Anna de Noailles („Opera ei este de un lirism de nuanță păgână, cel al unui suflet sensibil la freamătul vieții, la trăirile interioare, la frumusețile naturii; lirismul ei mai are și o notă gravă, tragică, cu viziunea morții și cu apel la creștinism”), Jules Romains („reprezentant al doctrinei unanimiste”), Guillaume Apollinaire („reprezentant de seamă al modernismului, sub aspectele de suprarealism sau de cubism, cu largi deschideri către formele noi, îndrăznețe, de un lirism aparte, muzical, ambiguu, ironic, familiar, atotcuprinzător”), Charles Péguy („un pasionat, un sanguin și un coleric în același timp, nu tratează nimic cu ușurință”), Paul Claudel (scriitor care „se dedică cu toată ființa credinței creștine”), Paul Valéry („poet, eseist, un erou intelectual francez”…), Tristan Tzara (născut în România, „principalul fondator al dadaismului”), Robert Desnos (dadaist, suprarealist), Paul Éluard („marcat de peisajul periferiei și de firea sa bolnăvicioasă”, însă „adevărata” sa poezie este cea „a libertății, a promovării valorilor morale înălțătoare și perene”), René Guy Cadou („șeful școlii din Rochefort, care a succedat suprarealismului”), Louis Aragon („militează pentru o înnoire a limbajului poetic, este alături de dadaiști și de suprarealiști”), Blaise Cendrars („inaugurează reportajul liric, cu un colorit exotic, dar și local”), Jean Cocteau (cu „sensibilitate barocă, dar rămâne fidel tradiției clasice”), Max Jacob („are gustul burlescului, chiar burlesc religios, al redării hazardului…, al fanteziei și al ardorii mistice”), Pierre Reverdy (caracterizat, așa cum citează autorul antologiei, drept „cel mai secret și cel mai solitar dintre poeții generației sale”), Jules Supervielle (care, „cu toată experiența simbolistă sau suprarealistă, își păstrează o independență și un orizont larg de poet veritabil, cu gustul misterului, cu îndoieli și reveniri, după cum era gustul vremii”), Jacques Prévert („un poet și un șansonetist francez, legat mai întâi de mișcarea suprarealistă de care s-a separat…”), René Tavernier („poet, critic de artă”), René Char („aderă la suprarealismul lui André Berton”), Henri Michaux („o scriere de elaborare a sinelui”), Saint-John Perse („apelează la miturile exotice și fantastice”), Philippe Soupault („a participat la mișcările de avangardă – dadaism, suprarealism – și a fost deschis la tot ce era suflu nou, atât în literatură, cât și în mișcările politice și sociale”), Joë Bousquet („poet, romancier, eseist”), Pierre-Jean Jouve (creează o nouă poetică, „marcată de dorință, obsesie, trăire intensă”), Maurice Carême („trecut  prin școala futurismului, preferă un ton mai simplu”), Pierre Emmanuel (poezie caracterizată prin „patetism”, preocupat de drama omului…), Jean-Claude Bernard („o operă bogată, impregnată de mister și de spiritualitate”), Patrice de la Tour du Pin (pentru care „poezia este o căutare de sens, de absolut, de hrană spirituală”), Eugène Guillevic (a scris „o poezie militantă”, apoi a trecut la poeme îndelung elaborate”), Raymond Queneau („a rescris parodic tradiția literară, cu umor, finețe” și „a valorificat regulile algebrei literare”), Jacques Brel (autorul citează rezultatele unui sondaj din 2005, după care este considerat „cel mai mare belgian din toate timpurile”, creator de poezie și muzică „în care irupe viața într-o formă liberă, curgătoare, ritmată, de intensă trăire sufletească”…), Francis Ponge („un poet al nașterii continue a cuvântului”), Philippe Jaccottet („un căutător al celui mai potrivit cuvânt”), Jacques Roubaud („membru al grupului OuLiPo”), Jacques Réda (se remarcă, după cum citează autorul, prin „felul subtil și discret prin care spațiul urban este pus în slujba reflecției poetice și teologice” – D.S. Larange), Amina Saïd (poetă, traducătoare, ziaristă), Olivier Salon (scriitor, matematician), Hélène Dorion (autorul citează: o „trapezistă a verbului”), Christian Bobin (cultivă fragmentul, „cu focalizare pe mici tablouri care respiră credința creștină”), Christian Forgeot (poet, dramaturg, animator cultural), Morgan Riet („poet a cărui viață se confundă cu opera”), Nadia Ben Slima („atrasă în egală măsură de științe și de literatură”),..              
Așadar, de la Evul Mediu, de la „Cantilena Sfintei Eulalia” și până la poeta născută în 1980 (Nadia Ben Slima), profesorul Ion D, Enache străbate peste un mileniu de poezie franceză pe care îl aduce în fața unui public larg, din care pot face parte atât specialiști, cât și cititori doar îndrăgostiți de literatură, fiindcă, pentru un pasionat de literatură, specialist sau nu, parcurgerea cărții de față este o adevărată încântare, prilej de a cunoaște, de a-și reaminti și, desigur, de a visa la o lume a rafinamentului spiritual, etalată cu profesionalism și generozitate de autor în fața cititorului.