itfCodexul

Pentru decodare folosește
codexul,
apoi înțelege sufletul,
participarea e ușoară ,
vino cu inima
și-ți voi deschide cerul,
n-ai nevoie de confirmare,
zboară!
Te programezi, accelerezi
și trăiești liber!
Lasă conștiința oarbă,
trăiește prezentul indus,
nu ești tu, este timpul.
Intră!




Eu surd, El orb

L-am căutat până m-a strigat,
eu surd, El orb,
întâlnirea a fost programată
pe urme de aripi ce risipeau oxigen.
Întrebarea era unde?
La vest de cuvinte?
Păsări multe acopereau zarea,
adâncindu-ne așteptarea.
Am mers unul pe lânga altul,
despărțiți de culoare ce conduc infinitul,
nu ne-am simțit,
doar timpul a călătorit
pe șansele noastre.
Înaintăm confuzi, singuri ,
erodați printre ape,
eu surd, El orb,
Dumnezeu să mă vadă.



Doi ochi goi

În trupul meu s-a adăpostit numele,
rezonând cu fiecare bătaie a inimii,
l-am adoptat fără a alege
și voi mă strigați
acceptând certificatul de naștere.
M-am obișnuit cu el, deși aș fi ales Universul, ori Steaua fără nume,
să fiu privit seara când cuvintele mor,
supărările voastre să le port în eter.
Cineva strigă: ajutor!
Și privirile mă cuprind parcă-n gând,
îmi șoptesc: Adrian George Itoafă treci
în bancă, azi ai doi!
Doi ochi goi, ce străluce prin nori.
Tu mă strigai în zadar pe lumină,
urechile le-am astupat cu tăciune,
sfârșesc adunând ochii
în vase ocupate cu sànge.
Numele îmi rămâne scris
într-un certificat de naștere,
apoi pe o piatră rece, uitată.



Plecăm fiecare din noi

Încep să mă ocup, să mă așez
în singurătate,
devin bancă așezată la rându-i
lângă un nuc,
el tăcut, tot singur, cât zarea, așezat.
Un cuc solitar, alungă liniștea
cu un sunet,
o singură nucă cădea din înalt,
ne-am restrâns singurătatea,
permițând unui corb să o spargă
de-o piatră.
Speranța-i deșartă,
plecăm fiecare din noi, căutându-ne-n doi.



făptuitor de muguri

căutând fapte
ajung făptuitor de muguri
cresc repede pe trup florile se deschid
înfig tălpile în adâncul
rădăcinilor consumate
ne sprijinim rămânem amurgului egali
nu  evadăm  din  trupuri
așteptăm sentința frunzelor căzute
revoltate pe neputința
de a le purta-n primăvara fiecăruia
 plonjez înălțimea cuvântului
prins în taifun
brațele dor răstignite în dimensiune
și eu biet muritor nu știu încotro să cobor
prind frunzele cresc rădăcinile
și-n muguri de constelații
regretăm că ramurile ne alungă.



Țăranul  român

Vreau să fiu țăranul lui Grigorescu,
să alerg într-un cadru frumos,
încălțat cu pământul,
până tălpile roase
pot pătrunde adâncul rănilor cantonate,
să ating demnitatea țăranului liber.
Țăranul răsculat al lui Octav Băncilă,
evadează și mână carul cu boi
al  lui Grigorescu.
În toată singurătatea statică,
părăsește tabloul și-l regăsim
în altă poveste.
Pe brațe adună crizantemele
 și dumitrițele lui Luchian,
le dăruie cu drag țărăncuței,
pictată la fântână de Ion Marinescu Vâlsan,
se hidratează direct din găleată
și îi întâlnește pe cosașii
lui Camil Ressu,
odihnindu-se pe fân .
Marcel Mitea îl surprinde la masă,
stând pe gânduri,
în casa țărănească a lui Băeșu Aurel,
adăpostindu-i trupul neprihănit
până mâine, noapte bună!
Corneliu Baba  ni-l înfățișează la somn,
lângă țăranca  lui dragă.
Cazacu  Alexandra îi deschide fereastra
spre suflet,
până îl întâlnim, înaintând  prin noi,
admiratorii și devenim imortalizați,
dezbrăcați de cosmopolit,
călătorind prin tabloul fiecăruia.
Arborez strigătul țăranului răzvrătit
și neîntinat.
Mă prind în spatele tabloului
cu țăranul român,
atașând sufletul
de cuiul fiecărui tablou.



Cincizeci

E posibil să mă aflu
în camera goală a inimii
supusă unei defibrilări permanente,
unde se-nfundă necazuri.
Un cheag închide aorta
la cinizeci, organele îndoliate
se vor eliberate.
Pe cer picură cu suflete,
din răsaduri de trupuri prind viață
și observ că, plouă permanent
împrejurul meu până se îneacă timpul.
Intru în ultima lacrimă ce acoperă ochiul,
e prima oară când înot în mine,
bronhiile inflamate cresc
cu sirene puse pe șotii,
mă smulg din mine, ajung fracția
fiecărui atom neîntrupat.
Vai! Ce dragi îmi sunt necuvintele,
că rămân fidele gândurilor fragmentate
și eu pretutindeni.
Cincizeci urlă asurzitor
până urechile înfierate cu colți mușcă ,
acest câine slăbit vine din nonsens,
merge cu pași înceți, către ce?
Trebuie să mă îndepărtez, merg.
Pe stradă o doamnă necunoscută
strigă: cincizeci, hai la mama!
Iese din mine și aleargă spre viață.
Cincizeci a lăsat urme pe trup,
constatat că nu mi-a venit ciclul,
ciclul regretelor susținute în dana aortei.
Vapoarele stau scufundate,
la mine-n mahala e liniște, n-am teamă.