Literatura populară, ca modalitate de expresie artistică, a fost şi va continua să fie un permanent şi nesecat izvor de inspiraţie pentru literatura cultă.

Deoarece, folclorul, în general, a constituit mereu o sursă de inspiraţie pentru poeţiişi prozatorii de pretutindeni, tot aşa, atunci când se are în vedere basmul cult, acesta nu poate fi analizat fără a lua în considerare basmul popular, din care îşi trage sorgintea, pentru ca oricine va încerca să studieze basmele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri, Filimon, Slavici sau Odobescu va remarca o mare asemănare în ceea ce priveşte, spre exemplu, construcţia subiectelor (şi nu numai), aceasta datorându-se faptului că basmele lor au avut aceeaşi sursă de inspiraţie, şi anume, basmul popular, al cărui tipar a fost copiat de către toţiaceşti autori de literatură cultă.

Începând cu secolul al XIX – lea, în paralel cu apariţia culegerilor de basme populare, au început să apară şi primele basme culte. Preluând schema şi, implicit, elementele fundamentale, ale basmului popular, autorii de basm cult, în operele lor, şi-au imprimat doar propria modalitate de tratare a temelor, propriul stil şi propria personalitate, individualizându-şi, astfel, creaţiilefaţă de cele ale autorilor anonimi de basme.

Astfel, considerăm că Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, este basmul cel mai apropiat de autenticitatea populară, însă prin atribuirea unei noi forme procedeelor folclorice, autorul reuşeşte în mod excelent să-şi imprime stilul şi personalitatea. Specificul şi originalitatea acestui basm constă tocmai în faptul că deşi este în totalitate de inspiraţie folclorică, totodată emană marea contribuţie a autorului, prin tot ce are el mai valoros şi mai frumos în talentul lui de povestitor.

Făt-Frumos din lacrimă al lui Eminescu este, la fel, o creaţie de esenţăşiinspiraţie folclorică, însă prin îmbinarea maiestoasă, de către marele nostru poet, a diverselor motive populare ale basmului, prin desăvârşirea descrierilor şi împletirea perfectă a acestora cu dialogul, această poveste se impune prin farmecul unui limbaj poetic pe care niciun povestitor popular nu îl are şi nici nu îl poate avea. Inspirându-se din poveştile folclorice, Eminescu îşidesăvârşeşte basmul prin tot ceea ce este mai nobil în literatura scrisă – profunzimea lirică şi poetizarea limbajului artistic.

În ceea ce îl priveşte pe Odobescu, în Basmul cu fata din piatra şi feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat, păstrând tiparul motivelor populare întrebuinţate, acesta reuşeşte, prin marele lui talent, să îşidesăvârşească opera şi să îi aducă un suflu puternic de originalitate, mai ales în ceea ce priveşte minunatele descrieri ale faunei şi florei. Pe aceeaşi linie se situează şi basmul Zâna-Zorilor al lui Ioan Slavici care, la fel ca şi Odobescu, preluând şi îmbinând motivele basmelor populare, prin marele lui talent scriitoricesc, reuşeşte, în creaţia lui, să imprime o coloratură poetică personajelor, naturii şi sentimentelor, dând, astfel, epicului fantastic o liricizare aproape desăvârşită.

Aşadar, putem afirma, fără teamă de a greşi, că basmele lui Creangă, Eminescu, Slavici şi Odobescu deşi reprezintă creaţii de extracţieşiesenţă folclorică, ele sunt, prin excelenţă, livreşti, datorită artei de a povesti, artă care aparţine unui talent cultivat, preocupat de desăvârşirea artistică a elementelor fantastice prin suprapunerea peste fondul popular a unei gândiri artistice proprii.