itfScurtcircuitul  a produs o pagubă  imensă la mansardă, în timp ce priveam  cum noaptea se coboară și mișcă pleoapele verzi ale primăverii, adiind cu căldură, fiecare trecător rămas pe drum,  ca o amprentă a scurtei poposiri. Condeiul pornește fascinat să adune parfumul fiecăruia pe pagini apărute ca din senin, amintind unui revarsă zori, că iubita lui va ancora vapoarele, spre a nu risipi la mal, urmele ei. Șoc! Aici, imprimarea gândurilor bolborosinde, nu mai înțelegeau unele cu altele. Îi lipsea glasul, poate rechemând-o, va rezona cu așteptările și îl va accepta așa cum el acceptă cuprinsul ei, fără a impune schimbarea. Da, am avut probleme de la frământări cotidiene, au venit prea repede, acumulând  mentalul și prins în atacuri de panică, create spre a induce  tot negativismul în probleme conținute de adevăr, copleșându-mă, stau bolând, cuprinzând cu degetele nearticulate o cupă cu lacrimi și miros de vin, mă încumet să beau poțiunea, cât să nu colapsez. Odată golit lichidul, fac o constatare, mansarda era bine izolată.


Între timp, s-au produs multiple  stări, scurtcircuintând panoul central, serverul care mă definea și mă porta în lumi nebănuite.
Am rămas ca prostul, cu gura  căscată, fără  să scot un sunet, dând  vina și acuzând  în direct tot sistemul, el era de vină,  nu eu. Și apoi ce să fac, să trezesc familia, s-o sperii cu aberațiile mele, poate  erau doar fantezii concepute să creeze un scenariu, al unei cărți neterminate.
Așa că am clacat, câteva ore inconștient, căzut într-un somn apoteotic. Panica revenea, ca un vârtej intens, persistând, căutând să pătrundă, să decoperteze mansarda  în spatele cutiei craniene, care se încăpățăna să nu cedeze. Cu ultimile puteri mă sprijin de dorințe continue și apuc să pătrund în forma orizontală, părăsind starea de discomfort, căutând sufletul până la detașare.. Doar inima, prin tic-tac amintea și amorsea șocul distanțării, prin inducerea fragmentării produsă de un explozibil creat artificial, pregătind conștiința de ce va urma.
Ochii se continuau pe cerul năruit, admițând scenarii inimaginabile, în timp ce, un tunet rătăcinnd, se amorsează și… devine un mare fsss. A atins doar pereții interni și a prăbușit toate gândurile, când cerul  mă absorbea în iertarea confuză a  aproapelui insesizabil, o lumină slabă mă contura, părând mai degrabă aura  unui licurici apărut de te miri unde. Licuriciul se așează la masa tăcerii și gesticulează ușor, ca un guru, mă detașează.Încep să simt cum mansarda  revine  printr-o apăsare, o apăsare  dibace, ale unor mâini creatoare. Degeaba, nu mai știu cât timp au avut ursitoarele să restabilească pulsul pacientului, ce încă agoniza nepregătit. Aș fi vrut să strig durerea prin  trahee, să-mi lase cale liberă spre a pătrunde aer, să alin creierul să mă agăț de gânduri limitate, pregătite să capituleze.
O imagine alba se mișcă-n  retina inundată, apărută ca o viitură din neant și caii nestăpâniți  tropăiau fricile ce-l rezemau de neacceptarea unui peisaj imaginat ce mă capta. Așteptam un cal cu stea în frunte, promis de părinți în copilărie, o promisiune neîmplinită.Aș fi vrut să-l încalec să alergăm pe verde covor într-un tărâm de basm.
Spațiul sigilat bine, nu permitea gândului să pătrundă ca un mesager, așa că am încropit un act oficial cât să-l deleg cu gânduri pacifiste și-un nelipsit steag alb. Galopul era alimentat de șoapte continuate, venite din propriul generator, al unui pacient căzut în disgrația spațiului, unde se  află  temporar,  așa că lucrurile trebuiau urgentate, spre a fi înregistrat progresul unei afilieri între suflet și materie.
Prind repede timpul de hățuri la intrare și concesionez vibtația pe termen lung, ea putând să redea viață, căci noi suntem vibrații dualiste. Mi s-a răspuns să rămân în așteptare, așa că am apucat la întâmplare o carte imaginară, prinsă de la marginea bibliotecii spațioase, jucând ultima carte, într-o ordine stabilită, alegând fiecare poliță, pentru fiecare gen literar. Mă atrăgea drama.
Fără să cuget, aleg o carte scrisă de Gabriel Garcia Marquez”,Dragostea în vremea holerei”
“-Aștept un răspuns, i-a spus.
Fermina s-a smucit, iar mănușa a rămas atârnată în mâna medicului, dar ea nu s-a mai întors să  și-o recupereze. S-a culcat nemâncată.”
Tot de spital, și-n carte mi se arată?
Continuam să rețin pasajul citit și constat, că nu mă simt captat îndeajuns cât să recit o dramă. Cortina părea suficientă de groasă și întunecată cât să antifoneze perceptorii neurali. Simțeam, cum un sufleur îmi căuta privirea spre a transmite din scenariu , trezindu-mi astfel pofta de-a continua-n progrese. N-am priceput nimic. Am scris acel pasaj, căt să-l imprim pe creier, sperând că-l voi  rosti, speram că timpul le rezolvă pe  toate.
Durerea care voia să evadeze din cutia craniană, a fost anihilată pe semne, medicația a triumat.
Mă simțeam alb și albul mă pătrundea și-n pântec. Intrând în alb, mă linișteam. Am trăit s-o văd și pe asta.! Așa devreme, fără etape, s-ajung direct în rai? Mă gândeam că sunt special și saltul telepatic  m-a dus direct în pântecul celui mai alb.
Nu știu dacă sunt sau am fost întâmplător om, fața albă, ușor difuză, mă neliniștește. Dacă mă debarasez de haine, rămân o necunoscută, doar părul negru mă definește, contrastul și forma se aseamănă coamei de leu, ori o aură neagră a sufletului părăsit de amurgul distant al trupului, rămas străin pe alb divin. Nu știu ce  se întâmplă cu mine, de unde această transformare? Noroc cu ochii, îmi rămân deschiși, derulând  trăirile, intensificând pe repede înainte viața, însă aceasta ca un bumerang  reversibil, rănește trăirea, confiscând-o în cele din urmă.
Par uitat la peronul fericirii, cerșind clipe nepermise, cum vise neîmplinite. Vântul îmi umple gura cu speranțe, inundând  plămânii, până când, capul prea plin cu  împărtășanie nu mai colaborează, doar inima se atârnă de viață. Panicat, sparg oglinda  muribundă, aburindă îmi arată că sunt în viață, dar la capătul celălalt, Moartea așteaptă capitularea. Eu mă sprijin să lupt, ajutând destinul și-un gând incubat mă face să cred, că speranța  moare ultima.. Îmi măsor ascensiunea. Cât de înalt! Mă unesc repede cu cerul, apropiind norii până la descărcări electromagnetice, în timp ce fulgerele mă curăță prin pori, hrănind sufletul.
Până când să slujesc la Moartea  cu coasă, ce șade rezemată de negru, așteptând, cum păsările cerului își caută prada, să-și hrănească trupul. Mă prind de ea, cu ultimele puteri și trag. Când colo, ce să vezi? Dispare, deci ea există doar îmbrăcată, înțeleg că straiele negre o formează, de aici relaționez, că haina îl face pe om. Dar moartea nu este om, ea nu există faptic, ci scriptic. Atunci, ce este? Cred , negrul pământului mereu  flămând, ce vrea să te rodească, să te renască.
Culoarea albă revine și eu pășesc pe verde. Verdele, este mijlocirea albului și negrului. Albul este înălțare și negrul îngropare.
Secunde vin, iar ochii-mi stau de pază și patul parcă-i cald deși lipsesc, l-o fi-ncălzit divinul?
    Am stat la rând, era prea plin și morții reveneau la mine, erau prea buni și mă-ndemnau să nu rămân, la vorba albului să merg să-i spun, că mai am drum și scrisul mă conține. Și albul mă-mplini!
Revin din alb, în verde neumblat, la fiecare pat se strigă darul și-am urmat să stau în carantină, profan să  răscolesc iar gânduri, secunde vin,  iar ochii-mi stau de pază și patu-i alb, e neumblat, atomii vor să  mă conțină prin energii create.
 De ce nu vii, să fim iar doi, să fim eternitate? Îmi spune astfel, albul.
    Atunci presimt cum  păsări, niște gânduri călătoare se-nchid  în emisfere craniene și prind a regândi.
    Avaria fiind remediată, gândurile au dispărut, mai repede ca intenția de-a mulțumi, și meritau bacșișul cel mai mare.
    Ușor , ușor, apar scenarii, episoade din viață și te caut pe tine, cea care faci parte din viața mea, lipsești!
    O fi doar un film imaginar, al unui om  așezat în decor de alb și fața de var, să nu se descompună.
    Liniște! Se aud pași. Dacă e ceva de rău, ori lumea de după, este lipsită de idealism. Poate fi o lume păgână și plină de ură.Cât am lipsit?
    O doamnă albă,  cu măuși albe, cu halat alb, cu mască albă, intrată de unde nu pot înțelege, mă anunță că sunt vindecat și-afirmă: of,  în sfârșit!
    În sfârșit, ce? Eu vreau să fug în lumea viselor, să scap de măști, de oameni falși, să dăruiesc, nu să primesc doar boli imaginare.
    -Despre ce vorbești, domnule?
Ce măști? Eu sunt doar asistentă, și dumneavoastră v-ați întors din lumea ne-nțeleasă. Probleme mari v-au adâncit și viața a fost pusă în pericol, de-o tensiune  foarte mare, ce vă putea răpune.
    Mă scuzați, nu vreau să par nepoliticos, tot ce-am trăit, n- a fost un vis, călătorind prin stele?
    Nicidecum domnule! Mă bucur că ați revenit în viața asta scurtă. Am să-l anunț pe doctor.
    Am început să revăd filă cu filă și am simțit că trebuie, sunt dator să finalizez această trăire prin așezarea pe coli.
    Mă dumiresc târziu că sunt internat la spital de câteva zile și doar miracole neperceptibile m-au readus la viața care sper, că nu se va sfârși curând.
    Constat, că fericirea e doar o distanță dată de noi și trebuie să ne trăim viața așa cum noi o vrem, nu cum o dictează alții Să ne trăim în pace!