Luminita PostolacheSânge de român

Am greșit de-atâtea ori
Încercând să facem bine
Și-am cântat vals din viori
Pe la ușile străine.

Nu am învățat nimic
Din trecutul tumultos,
Oricine-ți va fi amic
Dar la greu, rămâi pe jos.



Singuri vom vedea de noi
Și de neamul românesc,
Fiindcă suntem doar "noroi"
Unde geniile cresc.

Tristă scriu acum române,
Tristă sunt de soarta noastră
Dar iubirea nu-mi apune
Pentru strămoșeasca vatră.

-Haideți toți uniți să fim
Acum, mai mult ca oricând,
Iadul ăsta să-l oprim,
Tricolorul ridicând!

Să știe o lume-ntreagă
Ce știau de secole,
Că durerea ne încheagă
Când apar pericole.



Să luptăm pentru ce vrem!

De secole românii-s inventivi
Și se descurcă-n orice circumstanță,
Așa că, haideți să fim iar creativi
Și să luptăm pentru a noastră viață!

Să punem umărul la treabă
Și să lăsăm orgoliile proaste,
Din mici fărâme risipite-n iarbă
Să ne clădim un suflu nou, o oaste!

Să arătăm încă o dată că putem
A trece peste grele încercări
Fiindcă în vene, sânge dac avem
Ce ne îndeamnă să facem schimbări!

Să demonstrăm că noi putem orice
Și că nimic nu ne va sta în cale
Fiindcă din vremuri preistorice
Luptăm, luptăm cu piepturile goale!


Rugăciune

Suspină planeta de-atâta durere
În zile de marte geros,
Iar noi înecați în suflet de fiere
Mai tragem speranță, la cerul noros.

-Îndură-Te Doamne de noi, amărâții
Și iartă-ne nouă tot ce-am greșit,
Dându-ne iarăși vreo două soluții
Spre a ieși... din iadul pornit!

-Îndură-Te Doamne și chinul oprește
În aste zile de post,
Şi fă să răsară din umbră , poveste,
Dându-ne iarăși pe lume un rost!

-Îndură-Te Doamne și iată-ne iar
Așa cum mereu ai făcut,
Și dă-ne o zi, o lună ... în dar
Să facem durerea, trecut!

-Îndură-Te Doamne și fă să sclipească
Pe cerul ce astăzi e gri,
Un soare puternic, menit sa oprească
Râuri de lacrimi, din ochi de copii!


Cântecul vremii

Cărările vieții ne duc uneori
Prin hăul pădurilor putrezi,
De parcă n-ar fi pe lume culori
Pictate pe fețele umezi.

Cântecul vremii suspină de dor
Prin cortegii de umbre,
Lăsând amintire abstractul fior
Al dragostei, ce cade-n pieire.

Durerea se scurge în pale de vânt
În zare alunecă pleoapa,
Când peste noi, făcuți din pământ,
Vin heruvimii s-aprindă iar lampa.

S-aducă lumina din negura deasă
Ce totul în jur a cuprins,
Când noi, păcătoși, am căzut iar în plasă,
Uitând de credință și ce am promis.


Speranța moare ultima

Este frig afară, plouă
Și în suflet e năpastă,
Chiar de avem pască, ouă
Singuri stăm la masa vastă .

Nu ne bucurăm de Paște,
Nu mai plecăm pe la rude
Vremea este în contraste
Rugăciunea nu se-aude.

Clopotele sună triste
Enoriașii stau acasă
Plângând amar în batiste,
Trăind într-o nebuloasă.

Nu se știe până când
Nu se știe-ncotro mergem
Însă toți stăm suspinând
Fiindcă multe nu-nțelegem.

Sperăm doar să putem trece
Peste tot și peste toate
Iar trăirea asta rece
Dintre nori soare a scoate.

Să putem să ne trăim
Viața plină de iubire,
Visele să le-mplinim
În credință, fericire.



Privesc

Privesc în juru-mi și văd multă durere
Oameni ce pier far' a ne da de știre
Și sunt constrânsa, și fără de putere
În noaptea ce-n crescendo duce spre nemurire.

Privesc neputincioasă la tot ce se întâmplă
Chiar dacă aș dori să duc mâna la tâmplă
Și să desfac blestemul fantomei care umblă
Printre acei ce poartă, credința , haina suplă.

Privesc în Cartea Sfântă și mă închin în noapte
Rugându-mă în taină și cu puține șoapte
La Domnul ce mereu iubirea ne împarte
Sperând să trecem hopul și patimile date.

Privesc și cred că toate vor trece negreșit
Chiar dacă noi ca oameni, enorm am pătimit
Fiindcă vezuviul bolii i-aproape de sfârșit
Și lecția ce viata ne-a dat, am însușit.


Vremelnice timpuri


Atât amar de vreme am stat în carantină
Și m-am gândit profund de eu aveam vreo vină
La tot ce s-a-ntamplat, la timpul ce-a trecut
La toată viata mea, la ce s-a petrecut.
Și-am meditat cu teamă și cu credință multă
Făcând timpul să treacă, sub o icoană mută
Încet, dar cu folos și fără de regrete
Am colindat frumos trecutul pe-ndelete.
Nu am avut de ce să rămân ancorată
În paginile scrise, în amintiri uitată
Fiindcă prezentul este frumos și fără pată
Iar viitor este o frunza-naripata.
Și am descoperit că încă am resurse
Să pot iar depăși vremelnici vremuri scurse
Chiar dacă nu-i ușor și nu este plăcut
A sta în carantină, într-un necunoscut.


Am plâns

pe clepsidră timpului
stingher,
sub orizontul
surprins
de tăceri ascuțite,
dorindu-mi
ca tâmpla
să-mi cuprindă
albul perfect
al iernilor ninse.
Am plâns
în lumina stelelor
pictate
pe cerul infinit,
încercând
să-mi liniștesc
vezuviul din suflet.
Am plâns...
în cursa nebună
dintre mine și timp


Durerea nației

Atâta durere se-așterne pe noi
Încât nu mai văd lumină în soare
Lăsându-ne azi, mai triști și mai goi
Decât orizontul ce cade în mare.
Nu văd decât lacrimi șiroaie , de sânge
Ce-ngrosa pământul mai mult ca oricând
Și nimeni nu face, nu striga:Ajunge!
Pierzându-se timp mereu explicând.
N-aud decât, promisiuni fără noimă
Și vise mărețe se-aștern pe-o hârtie...
Dar iarăși vedem sisteme în comă
Și oameni ce țin în mână-o făclie.
Nu văd, nu aud decât suspinarea
Mulțimii ce astăzi regreta profund
Că Țepeș nu vine, n-aude chemarea
Poporului care, acu-i muribund.