Octavia despre "Și îţi scriu" de Octavia Brad
               
Pe Octavia Brad o putem defini (dincolo de marea promisiune poetică) ca alergare a sinelui său (care are nevoie să înţeleagă concret pasul făcut) prin uimitoarele versuri confesiune: "Alergam prin întinderea vieţii desculţă / să-mi prind paṣii simţind însuṣi rostul lor purtător / Mȃngȃi cu tălpile goale pămȃntul sub mine / ce-mi păzeṣte-aṣezarea pe realul acestui timp / zburător / Cerul să-ṣi întrebe seninul albastru / dacă eu voi ajunge înălţimile ce-ṣi coboară culori / în dansuri ce-mi învȃrt orizontul / crescȃnd cȃt cuprinde privirea minunate întinderi de / flori" fiindcă numai acolo caută să risipească cuvinte (într-un loc unde să obosească) aṣteptȃnd imagini uimitoare ("S-au uimit în mine imagini cu-ale noastre întreguri / Și-au luat negrul deasupra pentru oarbe-nţelesuri / Caut un loc s-aṣtept s-obosesc departe de tine")  în care ea ar creṣte-ntr-o floare, cȃnd expectativa nu i-ar mai arăta nimic  ("Privesc golul ca ṣi cum ar fi ceva de privit / Iau vorbele tăcute de tine ṣi-mi cresc speranţe deṣarte-n ghiveci / mă cert ṣi-mi cred impertinenţa de-a plăti muguri cu lacrimi la schimb / Le-adun cu tristeţi cȃnd noaptea-mi toarnă venin")  ṣi-ar fi tȃrziu  ("E demult ṣi-a trecut noi doi ca-nceput")  iar noi aṣteptăm ca timpul să-i coasă "MANTIA CELEBRITĂȚII"*** ("Mantia mea e cusută de timp") fiindcă dacă se ţine de treabă, o va avea în permanenţă pe umeri.


Sunt rare cazurile în care un artist este bȃntuit simultan ṣi de Apostolul LUCA (pictorul uns de Dumnezeu) ṣi de Euterpa care în odăile sale pune aṣternuturi curate pentru confortul Octaviei  Brad – poeta la care facem acum referire.
    Nu ṣtii la ce să faci referire în special, la pictoriţă sau la poetă.
    Ḯn rȃndurile următoare ne vom rezuma la o analiza din punct de vedere poetic deoarece versurile sale cuprinse în volumul “ȘI ḮȚI SCRIU”, cu care debutează la Editura eCreator din Baia Mare, sunt cele care le avem la dispoziţie.
    Versurile sunt de o profunzime rară deoarece Octavia Brad, încearcă să facă înţelegere cu partea cea mai bună din ea, ṣi atunci iese pe-o uṣă secretă a sufletului său (renunţȃnd la partea nedorită a firii sale) ajutată de mȃna strȃnsă a iubitului, căruia îi oferă drept plată bucăţi din inima sa ṣi oferindu-i-se mai apoi: “Sunt momente în care ies pe uṣa sufletului meu, / încerc să-ţi dau o ṣansă reală / Mă ţii atȃt de strȃns de mȃnă, ţi-aṣ plăti efortul cu / bucăţi din inima mea, de m-ai ţine cu tine, de-aṣ / renunţa la cealaltă Ea”.
    Depărtată de “cealaltă Ea”, pictează cu ochii închiṣi (“azi voi picta cu ochii închiṣi”) lăsȃndu-ṣi subconṣtientul să defuleze, pentru că numai aṣa înţelege continua transformare (în timp real) a lumii cu toate păcatele ei (“Privesc cu deziluzie împrăṣtierea sufletului pentru / toate păcatele lumii / Cum aṣ putea înţelege muṣcăturile turbatului timp, / cȃnd vremea se schimbă cu fiecare acomodare de simţuri / Le voi privi cu nepăsare în ochi, am să pictez fără / minte din toate ce stau rădăcini pentru liniṣti departe”).
    Parcă ar fi nevoită să-ṣi repete la nesfȃrṣit orizontul pe care-l observă (de la înălţimi diferite) ca dintr-un carusel care se învȃrte ca un ceasornic aberant, abătȃndu-se pe la aceleaṣi repere, pe care n-ar mai vrea să le vadă, ṣi de aceea îṣi orbeṣte dramele ṣi imaginile care-i aduc aminte de un trecut pe care vrea să ṣi-l reprime ṣi să-ṣi ofere ṣansa unui nou început: “Ceasul îmi cară timpurile vechi în cercuri / interminabile de prezenturi / Un carusel atras de viteza, ce nu-ṣi dezminte trecutul / adunat laolaltă în cursa de azi”  ṣi  “Am să refuz călătoria prin timpuri ṣi-am să-mi / orbesc ṣtiutele drame, mă voi crea într-un nou / început”.

***Nencescu, Marian, "MANTIA CELEBRITĂȚII"  

    Spre a-ṣi fi sieṣi martoră la toate începuturile (ṣi trăirile) sale ṣi ale iubitului ar vrea să semene cu “oglinda” (cel mai performant ṣi cinstit aparat de fotografiat)  dacă am putea să-i

*Nencescu, Marian, "MANTIA CELEBRITĂȚII"  

descifrăm (decodăm) memoria, ṣi atunci ar putea să decidă mai repede ṣi mai bine sensul unui
nou început pentru iubitul său înlănţuit în trecuturi (“Aṣ vrea să mă cheme Oglinda / Să-mi arate începuturi din tine / Cȃnd dai ṣi accepţi plȃngi ṣi iubeṣti / Și alegi să trăieṣti în trecuturi”) ṣi care acum, în prezent, amuţeṣte cȃnd o vede goală ṣi plină de el (“rămȃn goală ṣi plină de tine”) nemai acordȃndu-ṣi răbdare să observe (ne)vinovăţia rămasă ascunsă adȃnc în femeia frumoasă (“frumoasă mă vezi”) care ṣi-a pierdut iremediabil candoarea ṣi inocenţa.
    Oricum se risipeṣte cu fiecare dăruire de sine ṣi nu renunţă la ideea de nemurire, aṣteptȃnd să viseze ca un prunc inocent “că iubirea se măsoară în doi”.
    Are o viziune interesantă privind universul care-i pătat (nu luminat) de stelele care-ṣi abandonează lumina spre a fi strȃnsă (într-un fel de turn de veghe) de Icarul din ea ca apoi cu aripi de înger (pictate pe spate) să-ṣi continue drumul sau zborul fatal (“Din piese de vremuri culege lumina / Ḯn turnuri de veghe aṣeaz-o pe toată / Cu aripi pictate pe spate să simţi / Să mergi mai departe”).
    Iubitul ṣi-l asumă cu dragoste aproape maternă (“ṣi, ca ultim gest de iub iri, în braţe te iau cu putere de mama”) fiindcă numai în felul acesta la o judecată a unui Solomon ipotetic, ar fi capabilă să renunţe la jumătatea care i-ar reveni după împărţirea în două a iubitului spre a-l lăsa întreg ṣi sieṣi arbitru care-ar decide (pentru sine) al cui ṣi de partea cui să rămȃnă (în dragoste).
    Energia de a dărui ṣi a se dărui o ia de la mama Geea, care-i reface puterea ṣi îi permite să-ṣi prindă rădăcinile de floare lȃngă iubit (“Pe pămȃnt mă întind, să dorm obosită / Rădăcini de speranţe îmi eṣti tu, un destin / Ḯmplineṣte-ţi voinţa, ia-mă de mȃnă / Să cresc lȃngă tine, în floare de vis”).
    Are nevoie de certitudine cȃnd felul în care este înţeleasă iubirea (“sub forme diverse, iubiri de mama, iubiri de mirese / nevoia-npărţită de două nuanţe, / acelaṣi răspuns, doar ţine-mă-n braţe”)  nu-i este suficient ṣi de aceea îi cere iubitului protecţie ṣi îmbrăţiṣare.
    Ḯi place să se plimbe pe-o graniţă care separă cele două lumi ale fiinţei sale, fiindcă-i obligată de lista cu iubirile trăite ṣi care acum o împovărează ṣi-ar dezechilibra-o de n-ar fi sprijinită de îngerii (“sunt îngeri la uṣă să mă ţină de mȃnă”) care-i permit intrarea, fără efort, în sufletul ei îmbătrȃnit parcă prea devreme (“înăuntru te-aṣteaptă un suflet bătrȃn”).
    Hărţile complicate ale sufletului său sunt pline de răscruci (“hărţi complicate cu răscruci de idei”) în care năvălesc fără noimă armatele grijilor sale care pȃrjolesc ṣi dărȃmă totul (în loc să repare): “Armata de griji năvălea în tăcere / Ardea tot în cale fără nicio durere / Dărȃma din fundaţii vieţi construite / Pe lacrimi vărsate ṣi adevăruri greṣite”.
    Vrea ca prezenţa să-i fie puternic anunţată, să-ṣi fie sieṣi gălăgia care să o  arate vie, exuberantă (eliberȃndu-se de timiditate) ṣi de aceea îi cere iubitului să-i fie oglindă cȃnd ea îl priveṣte (“Mă atrage tăcerea lipsei de mine / Cȃnd nu ṣtiu să văd să-nţeleg că exist / Ți-aṣ cere timidă să-mi devii o oglindă / Să capăt contur, gălăgie să-mi fiu”).
    Nu are pretenţia adevărului în dragoste fiindcă ṣtie (“ce frumoase minciuni mă mȃngȃie lin”) că aceasta uneori ucide ṣi de aceea în “Peisaj” ne spune: “Cȃt de sus vroiam să mă urc în copac / Aveam în gȃnd peisajele tale / Ḯnălţimea mi-arată contextual / Adevărul în vorbele goale  //  Cȃntă pădurea în libertăţi de cuvinte / O singură seară mă invită la dans / Mă doare capul, aṣ dansa pe tăcere / Prea multe frunze să doarmă ar vrea.  //  Acelaṣi refren pe voci diferite / Să panseze cumva golul primit / Ambalaj aurit pe acorduri de jale / Ce frumoase minciuni mă mȃngȃie lin”  ṣi aṣteaptă cu “cu ochii pustii” să se vindece (“Aṣtept să mă vindec unde iubesc, să nu mai tresar / cȃnd tu eṣti aproape”).
    Ḯṣi simte dimineţile înbolnăvite de gȃnduri îmbătrȃnite, ṣi cu planuri utopice (“din vise furate”) pe care răsăritul pare să i le interzică, îndemnȃnd-o să se afunde în continuare într-un somn al unei realităţi aleasă de ea (“Un somn de realitate aleasă de mine”) ṣtiind că în somn nici măcar vȃntul nu poate stinge lumȃnarea din ea, ca nu cumva lumina din jur să nu-i confiṣte iubitul (“Dacă vȃntul ar stinge lumȃnarea din mine / lumina din jur te-ar fura pentru ea”).  
    Face magie de-adevăratelea când ne vrăjeste cu poezia colosală “Magie“ (“Atâta magie în lumea de vis, cu zâne şi prafuri de stele / Mă-ntreabă la poartă cât vreau să rămân, le zâmbesc şi se face tăcere / Dac-ar fi să răspund cu timp măsurat, aş alege o secundă de viaţă / Dar aleg să păstrez un secret, trăirii mă dau să-mi judece soarta. / Ţinându-mă-n braţe-mi şopteste poveşti şi-mi promite căderile lente / Voi plânge de dor la sfârşituri de noi, dar nu mă voi pierde de simţuri. / Îmi lasă puterea să mai cred începuturi când trecuturi bătrâne se duc la culcare / Urc trepte subtile cu taine şi rugi şi îndrăznesc să visez nemurire “).
    Se dăruieşte exemplar fără calcule neṣtiind că-n viaţă “totu-i trecător“  (“Dacă eu m-am dat iubirii cadou / Nu credeam că există sfârşituri“ ) şi are şi generozitatea de-ai lăsa iubitului partea cea mai bună din ea, aceea care ştie ce-nseamnă iubirea (“Pleacă departe şi cu tine să duci / Parte din mine ce iubire cunoaşte“).
    Înţelege că separarea care se-ntâmplă în viaţă între parteneri se face în mod individual şi personal, fiecare cu bagajul lui, ştiind că povestea trăită este de neschimbat, fiindcă amintirea o face să trăiască (“Azi ştiu c-ai plecat, că respiri alte vremuri / Şi aerul tău e cu alte miresme / Sunt dusă şi eu înainte în viaţă / Povestea cu tine e vie în urma“ ) cu toate  grijile pentru ziua de azi şi de mâine (“Mai am la grămadă şi griji pentru mâine / Parcă ziua de azi nu e plină de ea “ ) neconvenindu-i amăgirile şi promisiunile fără rost (“Nu mă purta fără sens în basme măreţe“ ).
    În “Dezgolirea spatelui“ produce versuri uluitoare : dacă “M-ai strânge în braţe, spinii mei te-ar străpunge  fără milă prin coaste cu rece venin / Durere în chip de femeie, nu mai cunosc fiinţa ce se uită la tine“ deoarece ştie ca iubirea de cele mai multe ori produce şi suferinţă dacă este consumată itinerant (“Viaţa hoinară să-mi ofere trăiri“) şi se lasă purtată pe înălţimi de pe care este mult mai rea căderea  (“mă purta pe înălţimi ce visau căderea“ ).
    Îşi lasă prin “ testament pe hârtie “  toată puterea pentru iubit (“ Să înţelegi că puterea mea nu există, ţie, numai ţie ţi-am cedat-o pe toată “)  şi dorinţa de-a fi descoperită (“ Iţi lăsasem pe masă testament pe hârtie, te-aş iubi pe vecie dacă tu m-ai găsi “)  ca apoi femeia din ea să-l urce la stele (“ Sufletul pur, femeia din mine ce te ridică la stele “).
    Jocul “de-a viaţa“ (adevărată spulberare a sinelui) răneşte grav dacă n-are reguli, iar cartea ne aminteṣte că nu-i uşor de citit, dacă tainele şi frământările partenerului (partenerei) nu-s ghid într-o “ prelungire de tatuaje ale minţii în bezne-ntrerupte “.
    Când îşi scrie jurnalul, ea practic se pune pe hârtie cu toată fiinţa, aşteptând ca iubitul pus pe copertă s-o risipească în visare (“ un jurnal de plânsete nude / dacă te-aş pune pe copertă ca început aş putea să mă risipesc în visare“) nu s-o trezească la viaţă ca o mare nenorocire
(“ Vii să mi te-« ntâmplii » ca o mare nenorocire de trezire la viaţă “).
    Are luciditatea să înţeleagă că n-are profit nicio căutare a unor răspunsuri (care dacă ar fi exprimate n-ar aduce nimic bun) cum nici eroarea estompată nu ar fi soluţia, ṣi atunci lucrurile luate ca atare (fără o filosofie suplimentară) sunt soluţii mai bune decȃt căutarea vederii adevărului,  fiindcă nu-i aṣa " fericiţi cei săraci cu duhul " ("Ḯmi amintesc de noi cum căutam înţelesul iubirii / Ne-a luat o veṣnicie să acceptăm sensul greṣit al întrebărilor puse / Am înţeles c-adevărul nu poate fi promisiunea orbirii / S-a stins ṣi focul ce ne-a condus să le vedem pe toate răspunse") preferȃnd să uite tot ce-i neplăcut, încercȃnd să acopere cu trei straturi dezamăgirea de a nu vedea chipul iubit ("Uit iar apoi doresc să uit c-am uitat / Nu e uitare să rămȃnă ṣtiută / Deci ṣtiu căutam să nu ṣtiu / Și văd o vedere pierdută")  ṣi să-ṣi trăiască clipa (minutul)  introspectȃndu-ṣi gȃndurile (să le ceară socoteală) ṣi ne uimeṣte cu versurile : "Sunt eu ṣi minutul ce mereu se revarsă curgȃnd rȃuri de timp în nopţile-adȃnci / Privesc gȃndul în ochi ṣi-i cer socoteală ṣi-aṣ vrea să plutească spre al meu răsărit / Să-mi tulbure negrul de oarbe detalii cu valuri ce sparg în întuneric lumini / La marginea lumii să mă poarte în braţe să-mi ajungă a soare să-mi răsară odihni".
    Ḯṣi sfȃṣie fiinţa între rămasul pe loc ṣi plecarea din loc fiindcă răscrucea n-are semne de circulaţie care să-i arate un răsărit (al ei) care i-ar da puteri suplimentare  ("Aṣ rămȃne într-un răsărit ce-ar da vieţii puteri prin gheaţa dimineţii în alb îmbrăcată")  să nu-ṣi ṣovăie paṣii plecării  ("Iar rămȃnerea ar fi rămasul aici înṣiṣi paṣii plecării / dezamăgindu-ṣi plecarea").
    Face fără onestitate schimb de vise cu iubitul (probabil după momentele de maximă trăire) alegȃnd parṣiv tăcerea care conţine toate adevărurile, toate minciunile ṣi cele prin omisiune mai ales ("Ḯnvăţ neputinţa ṣi-apalud ironic laṣitatea gurii ce-alege să guste tăcerea  //  Ḯntȃrzii de tine s-ascund gȃndul iubirii ṣi-l vezi / Aveam pregătite-nţelesuri în vorbe ce tȃnjeam să-ţi ṣoptesc / Ḯţi spuneam atȃt de multele doruri evitȃndu-ţi privirea / Și inima-mi grăbea ritmul simţirii în momentul meu de poet").
    N-are vindecare fiindcă-i bolnavă de poezie ṣi degeaba se pune-n poziţia rugii ("Aṣ fi căzut în genunchi cu capul plecat să plȃng îndurări / Ḯn biserica goală să-mi strig durerea la cer / Să fiu auzită de sus ṣi umerii mei să cunoască uṣorul / Mai lasă-mi o zi să-mi doresc să mă piardă trecutul") fiindcă sublimul maladiei o propulsează către poezia de vȃrf, unde nu găseṣte  "nici leac, nici buruiană" (vers popular).
    Cuvintele nerostite (dar scrise) îi adorm în suflet, fără satisfacţia de a fi fost auzite de urechea iubitului lȃngă care vrea să-ṣi consume trăirea ("Adorm cuvintele-n mine pe rȃnd / Jelesc amintirea lor pe hȃrtie / Azi plȃng cu versuri de iele destinul / Și-i cer inimii să nu-mi răpească trăirea", spre a nu rămȃne-n "Abstract" ("Versuri distincte ṣi iubiri recitate / Modelează-nţelesuri trăirii abstracte / Noaptea lunii cu forme de fată / Naṣte dorinţe ce-adună păcate  //  Concretul suflării-ṣi pierde esenţa / Polii se-ating formȃndu-ṣi perechea / Ceru-ṣi adună stelele plȃnse / Petale de flori o dată aduse").
    S-a născut prea tȃrziu spre-a putea aspira la condiţia de Sfȃntă ("Paṣii m-au ţinut departe de mersul pe apă") ṣi atunci negăsind vinovaţi pentru ce i se întȃmplă, gustă din plin amarul din soare ("Amar de soare gustul luminii / Trecător de ani / Vorbeam odată zilei / Dar ea / Era dată vorbirii / Altor cuvinte / Nopţii cu zgomotul ei / Zării cu margini  pătate / Vieţii-n păcatele ei")  rătăcindu-se  ("Mă rătăcesc tăcerii / Mă las dată uitării / Șoptesc în tablouri / Ale mele ecouri") ca o navă-n derivă pe o mare înverṣunată, aṣteptȃnd ca valurile să o împingă către un port salvator unde să-ṣi arunce ancora, ṣi de aceea bȃntuie prin viaţă, marcată de o sensibilitate rară, dorindu-ṣi încremenirea în timp alături de iubitul său ("Bȃntui prin gȃnd desculţă, dezvelită, plȃng  //  N-aṣ ṣti alege de mi-ai da întoarceri / Ḯn urma mea rămȃne-acelaṣi noi / Și mi-e trăire să te ţin de mȃnă, în braţe / La amintirea noastră timpul meu îngheaţă, / împreună, doi").