esantionÎntr-o lume aflată sub domnia haosului, a dezordinii, a liberului arbitru prost folosit, faptul că unii oameni încă mai aleg calea poeziei pentru a-și revela natura este îmbucurător.
Problema este alta: Poezia trebuie să aibă o anumită natură, adică să întrunească anumite calități, pentru a fi autentică și pentru a-și merita cititorii.
Vorba poetului Odysseas Elytis, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, „Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeți”...
În oceanul editorial postdecembrist din România, își aruncă și tânăra Ale Trif-Boianu sticla cu mesaju-i artistic — chit că pentru întâia oară —, în speranța că va ajunge la cititori dornici să-i soarbă esența, numai să n-o înghită vreun chit! Și nu de oriunde își aruncă autoarea noastră sticla în valurile pieței editoriale autohtone, ci de pe insula de normalitate numită „Ecreator”, garant fiind Ioan Romeo Roșiianu, acest fervent promor al literaturii și culturii românești contemporane.
Aflată încă în căutarea unui glas propriu care să o diferențieze de restul corului liric, Ale Trif-Boianu ne propune un prim Eșantion afectiv, titlu destul de nimerit dacă avem în vedere faptul că poezia este menită să emoționeze sau măcar să provoace gândirea la un joc de idei.


Fiind împărțită în două secțiuni inegale ca dimensiuni (I. Baladele ortului; II. Porțile străvezii), cărticica autoarei cuprinde puțin peste 50 de poeme în care discursul liric, deși este puțin gâtuit, torsionat sintactic, surprinde prin metafora bogată și neologizarea puțin excesivă.
Deși se află la debut și materia poetică rezultată în urma Big-Bangului său liric n-a avut timpul necesar să se constituie în corpuri cerești solide, de mari dimensiuni, fiind încă în stare gazoasă și oarecum difuză, poeta Ale Trif-Boianu nu se sfiește să atace marile teme literare.
De pildă, moartea cea inevitabilă este asemuită unui trandafir cu spini: „Moarte, tu, un trandafir,/ îți sorb spinii din potir./ M-am născut să-ți aparțin,/ să mă cern în amintiri.” (Verde sfârșit).
Primele elanuri ale iubirii sunt exprimate în poeme ca Sanctuar sau Dă-mi, iubite, iarăși mac!.
Autoarea își înjghebează chiar și un autoportret liric, în care-și caligrafiază angoasele și îndoielile:           „E-ntuneric în turbare,/ n-am lumină, râncezesc./ Fug de umbra-mi în cărare/ și uit cum să mă găsesc.// Îndoiala din pământ/ crește-o floare și zâmbesc,/ și mereu, până-n mormânt,/ cu un gând re-nebunesc.” (Autoportret).
Într-o Rugăciune, clamează ajutorul divin pentru vindecarea rănilor sufletești și descoperirea tihnei pentru    a-și limpezi calea poetică: „Coboară, Doamne, tămăduirea-n valuri reci/ peste răni arzânde, sufletești,/
și tihna-n calea mea neclară,/ în lipsa căreia cugetarea-i rară/ și ridică/ fumul greu de flăcări ce-o-mpresoară.”.
Alteori, poeta ne comunică, în ritmuri și sonuri postmoderne, Legenda Ghiocelului ori ne delectează cu un Amor cadaveric în binecunoscutul stil bacovian.
Din a doua secvență poetică, Porțile străvezii, ne rețin atenția poemele Cununa norilor și Natură alimbă sufletul, finalul celui din urmă poem menționat trădând firea visătoare și boemă a autoarei: „Mă arde-n orbite,/ e verde intens,/ mă clatin ca stropii/ în vânt și mă tem,/    c-aș fi doar să mor/ în adâncuri, boem.”.
În concluzie, acest Eșantion afectiv este suficient pentru a ne convinge de faptul că, odată cu maturizarea artistică și consolidarea culturii sale literare, poeta Ale Trif-Boianu va fi una dintre vocile importante ale liricii băimărene actuale, căci este vădit că talentul nu îi lipsește.