esantion„Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și, în sfârșit, al patrulea, în care, eliberat de inhibiții și obsesii, devii un călător fără bagaje.”, spunea Octavian Paler, iar Ale Trif-Boianu încearcă să se situeze încet, încet în caruselul numit viață și creație, începând cu volumul de versuri „Eșantion afectiv”, apărut în Colecția „Debut” a Editurii „eCreator”, din Baia Mare, în 2021.
Aflată în anotimpul studiului și al descoperirii lumii poeziei, autoarea își devoalează sufletul în mod direct, printr-o largă paletă de emoții și sentimente așezate sugestiv în imagini artistice inedite, încercând să facă cititorul părtaș trăirilor sale.
A fi slujitor al Cuvântului este cel mai nobil lucru, dacă harul cu care ești înzestrat este șlefuit precum diamantul.


A crea, a da viață înseamnă chin, chin, lacrimi, trudă, muncă sisifică ...
Lumea creației e vastă, anevoioasă, deloc facilă.
Nu e ușor să scrii, să faci suflete să vibreze la fel cum vibrează sufletul tău, să simți în spate ochii celui care a conceput sufletul ...
Provocarea lansată de autoare pornește încă din titlul ales sugestiv, „Eșantion afectiv”, lăsând cititorul să descopere doar o parte, o mostră, un eșantion al afectivității sale, al trăirilor, emoțiilor și sentimentelor pe care și le dezvăluie în mod direct într-o manieră postmodernistă și de o originalitate aparte.
Fiind doar un „eșantion” ne dă libertatea de a înțelege că vor exista și continuări ale acestui prim volum, deci părți concrete ale afectivității sale, ale afectului pe care îl are asupra vieții și frumosului sau mai puțin frumosului din aceasta.
Constituit din trei părți (cu titluri la fel de provocatoare): „Baladele ortului”, „Porțile străvezii” și „Tușă nocturnă”, volumul este un fel de joc de baladesc și încifrare barbian (pe alocuri), lăsând posibilitatea cititorului să descifreze noianul de trăiri și să decripteze sufletul autoarei.
Cu pași șovăitori, îndoielnici, Ale Trif-Boianu pornește într-o călătorie a sinelui: „E-ntuneric în turbare / n-am lumină, râncezesc. / Fug de umbra-mi pe cărare / și uit cum să mă găsesc. // Îndoiala din pământ / crește-o floare și zâmbesc / și mereu până-n mormânt / cu un gând re-nnebunesc” (Autoportret), o călătorie a unui om, un muritor cu dorințe de înălțare, cu fugă acerbă de condiția simplității, cu nebunia geniului și a tinereții care deși tânăr primește darurile vieții, dar și „spinii” ei într-o resemnare firească a ciobanului mioritic („tot mereu mai condamnați / timpului cu anii scufundați / în nisipurile mișcătoare, / pornesc Morții-n urma zării, / socotită-n vânt chemare. // Moarte, tu, un trandafir, / îți sorb spinii din potir. / M-am născut să-ți aparțin, / să mă cern în amintiri.” – Verde sfârșit).
Tinerețea autoarei se pare că nu poate fi numită un etalon al sufletului său, deoarece notele grave pe care le imprimă scrierilor sale te duc cu gândul la un suflet mult prea ocupat de alte aspecte ale vieții decât cele firești vârstei („Am visele stinse, / strivite-n genele ninse / de ghețarii agoniei, / mijlocul insomniei. // Se uscă-n pleoapele crăpate / răni ce nu pot fi însângerate” – Vise stinse).
Solitudinea este surogatul iubirii („Umană în alb fără oameni. / Adunând cu oglinda sunt Doi. / Preasătulă de certuri dispare. / Cred că o vreau înapoi.” – Definiții ale singurătății) într-un „Amestec incoerent” („Două entități diferă, / sucind cheile-n dejun / cu reflexele-adormite, / stinse-n ramele de plumb. // Nechemate, neatinse, / una de cealaltă, / le dor ștanțele topite / în culorile din mască. // Zac pupilele-nghițite / de culorile ce varsă / în orbitele fetide / curcubeiele apasă.”) ce generează un soi de „Amor cadaveric” bacovian („Când funebru, vesperal, / lucesc oase-n diademe, / se înalță-n piedestal / răsfirate frunze-n vreme. // Când funebru, vesperal, / corul lupilor îngână, / tu mă mângâi pe sub voal / și rămâi cu fire-n mână.”), la fel un „Apus fiert” („Cu obida-i reverendă / suie-n Soare cumpănit. / Și se-mbie într-o tentă / stacojiu-înlănțuit. // Și se duc în apus fiert, / după zarea sihlelor, / bulele de pom inert, / la finalul zilelor.”).
Însingurarea, ideea de neapartenență duc cititorul pe calea tristă a abandonului, a dorinței de ascundere în sine, fără posibilitate de întoarcere („Ai răsărit odată / cu florile-n cireș / c-un deget când scrutai / genunchi cu-nfățișarea / diformilor gutui / și o ... mă amuzai .../ căci eu sunt a Nimănui.” – A Nimănui), acest „nimănui” scris cu majusculă, o entitate monstruoasă care acaparează, erodează și ucide.
Salvarea vine însă în încrederea în Dumnezeu, rugăciunea fiind sprijin și căpătâi („Coboară, Doamne, tămăduirea-n valuri reci / peste răni arzânde, sufletești / și tihna-n calea mea neclară, / în lipsa cărei cugetarea-i rară / și ridică / fumul greu de flăcări ce-o-mpresoară. / Plouă-n ea stropi de-ngăduință, / cu ei scut să-mi facdin suferință. / Dă-mi, Doamne, răgaz puterii / de iertare-n lipsa uitării! / Dă-le, Doamne, tuturor pace / să-mi dea, / când cu frânghii-mi leagă sufletul / neliniștea.” – Rugăciune).
Aici se vede Crezul autoarei și puterea Rugăciunii adresată Divinității care i-a ascultat ruga și a pornit-o pe calea Adevărului și Cuvântului.
Dacă pașii șovăitori i-au impus anumite restricții, un „Post cu tăcere” a fost mai mult sau mai puțin binevenit („Și țineam postul tăcerii / când risipeam aleii priviri. // Tristeți cu mine ce căram / oglindindcu ele-n van Chipul Mizeriei / mă-ncăpățânam în mii. / Făceam altar Chipul Tăcerii, / sanctuar – Chipul Durerii, / înghițeam ale ploii ape vii / dând sufletului sete.”), dar optimismul este cel care și-a impus punctul de vedere, descătușând și descifrând inima ascunsă („Cu-optimism când otrăvesc realitatea / codr-și varsă lacrimile trist” – Pădurea amintirii), scoțând la lumină un suflet tânăr, dornic de zbor.
Asocieri de cuvinte neașteptate, metafore fine dau naturalețe acestui volum de debut care poate precede și alte volume ce pot descătușa sufletul prins între roțile nemiloase ale destinului.
Zbor spre senin, Ale Trif-Boianu și ție, cititorule!