esantionVolumul de versuri propus de Ale Trif-Boianu structurat în trei părţi:
“Baladele ortului”, “Porţile străvezii” și „Tușă nocturnă” ne pune în faţa ochilor versuri de-o sensibilitate aparte, fiindcă poeta pare atinsă de-o boală grea, cea care ţine de funest şi pesimism.

    I. În “Baladele ortului” (nu ştiu dacă se gândeşte la bănuţul pe care o să-l dea luntraşului Charon, când va trece Stixul) dar în niciun caz n-o putem bănui de optimism fiindcă: “Cu-optimism când otrăvesc realitatea / Codru-şi varsă lacrimile trist, / obosit de-nsemnătatea / circuitului vieţii închis”  şi mai ales când se adresează morţii: “Moarte, tu, un trandafir, / îţi sorb spinii din potir / m-am născut să-ţi aparţin,/ să mă cern în amintiri”, ca unei Atlantide condamnate la nimicire (“şi la stele, ‘nălţător, / fumu-i dus la suprafeţe / peste focul de sub ape / orbitor”) .


Ca să turbeze nu-i este frică de apă, ci de întunericul de care nu s-a lepădat (şi drumurile pe care le parcurge fără itinerar par s-o buimăcească), de nu izbuteşte să se regăsească, chiar dacă pământul îi oferă flori (teama de moarte părând s-o destabilizeze) fiindcă n-a învăţat de la Cezare Pavese, “Meseria de a trăi”, preferând să capete expertiză în felul de a muri şi de a visa ca alternativă la rănile sufletului pentru care cere sănătate (“Coboară, Doamne tămăduirea-n valuri reci / peste răni arzânde sufleteşti”).
    Poeta nu scrie ca toată lumea, ea-şi pune peniţa să bocească, speriată parcă de umbra pe care stiloul o lasă pe coală (“precum taina viselor de coji întemniţate / poartă haina genelor închise peste pleoape, / în lumina aurie a lunii s-a pocit / umbra la stilou, peniţa a bocit”).
    Neliniştea lăuntrică o îndeamnă la căutări serioase chiar dacă cerului căruia îi caută seninul, îi mai găseşte şi perdeaua unui nor care pare să ascundă ceva esenţial pentru ea.
    Poeta este un amestec de George Bacovia, Georg Trakl şi puţin din Emil Botta atunci când solemnitatea botezului ar vrea s-o ştie fără mirosul purificator al tămâiei (“De-ai fi să mă-ntremezi / în clipele dintâi, / mi-ai lua de la botez / mirosul de tămâi”) iar serilor le vede amurgul îndoliat (ca-n “Amurgul zeilor”) unde şi zeii sunt spectatori neputincioşi de permit ca inima – sălaşul duhului sfânt să-şi găsească locul de repaus în pământ (“Vine-n crâng, / doar să coboare, / închis doliu în culoare / şi din vis când te voi cerne / fi-mi-va inima-n pământ”).
    Apusul (amurgul, asfinţitul) nu-l vede ca pe un repaus meritat al Soarelui şi al luminii, ci mai degrabă ca pe-o barieră pusă de hăţişuri pentru un Soare ce pare înfrânt (“o lumină prinsă-n noduri / sihlele înghit în hopuri / asfinţind Soare căzut / şi cresc umbrele din nuc… / tot mai negre ca un gând”).
    Între Bacovia şi Emil Botta, poeta imaginează un amor cadaveric aproape licantropic, acompaniat de lupii confraţi (“când funebru, vesperal, / corul lupilor îngână, / tu mă mângâi pe sub val / şi rămâi cu fire-n mână”) admiţând că-n amor face capricii dărâmând capela cu confesor cu tot (“mi-am dărâmat capela / în amor fac capricii, iubite!”).
    Îşi tămăduieşte (în poticneli icnite ca ale unui tren în urcuş) cu fum de smirnă văzul unor lucruri care-i sunt interzise (“şi privirile-mi orbesc”) de graba de-a fi mai repede în locul căderii şi de rame nepotrivite care-i întemniţează tabloul (“tot grăbite-n şine rupte, / ca un tren, asud căderea”).
    Are emoţii (care par s-o sugrume) adunate de întreaga experienţă vinovată a înaintaşelor sale (“un gol secular mă sângeră / şi strânge intern / mă sfarmă, m-adoarme / în somn de infern”) care nu s-au temut de Iad, iar ea, destabilizată de prezenţa iubitului, mărturiseşte: “Şi-aş fi liniştită, / dar tu eşti aici. / Se toarnă morbidă / o ploaie-n verigi…/ Şi-aş fi liniştită, dar tu eşti aici / se face iar zgură / în piepturi de stinşi “.
    Vinul este pentru poetă euforizantul pe care-l preferă şi astrele care o guvernează (“aştrii matoli”) şi care în mersul lor în gol îşi lasă nerealizările măsurate d-un ceasornic defect (“sughite raza clocotind / în cazanul astrului matol, / sună vântul pârâind / acul ceasului în gol”).
    Neclaritatea văzului (cu care-şi trăieşte şi priveşte clipele) pe care n-o poate îmbunătăţi nici măcar cu lentile de împrumut (fiindcă necorectându-i simţul le aruncă pur şi simplu) o forţează să rămână în ecartamentul unui pesimism cronic.
    Pare dependentă de opinacee  când se leagănă “în lan-mac din frunza lui Morfeu” fiindcă la Ale Trif-Boianu numai visele cu onirismul lor special sunt cele pe care nu le poate pune la îndoială (“dulce somn, dulce somn, / dorm sub geana de neon / lacrimile rătăcite / dulci în somn, dulci în somn / cucuvelele-odihnite / cunoscând cu ochii-nchişi / suferinţele de ninşi, dorm sub geana de neon, vii copaci uscaţi de dor.Dulce somn, dulce somn…”) şi de aceea cere şi tot cere un opiu pe care iubitul ei îl are (“dă-mi, iubite, iarăşi mac, / să-mi întorc trupul pe sfert, între realităţi inert”).
    Nu s-a pus, niciodată, problema c-ar fi fost, c-ar fi a nimănui, fiindcă n-are stofă de a nimănui, ci mai de grabă de primadonă a unei piese de teatru, care din păcate n-are un conţinut vesel (dimpotrivă) .
    În “Tăciunii ploii” Ale Trif-Boianu ne buimăceşte pur şi simplu fiindcă nu ştim dacă ploaia ei a fost supusă unei combustii nedusă până la capăt, dacă focul ei interior, când era la apogeu, a fost stins de-o ploaie nedorită, ei rămânându-i numai tăciunii stinşi şi “poteca stinsă-n pleoape” sau dacă iubitul ei îi este ploaia răcoritoare pentru incandescenţa trăirilor sale (“Fi-vei, ploaie dezmembrată / în crâmpeie de scântei, / fi-voi amintire-n pată, amorţită-n tot ce vrei”).
    Nu poate să aibă răgaz să trăiască cu indiferenţă şi nepăsare, fiindcă tot ce nu se potriveşte în matricea felului ei de a fi, o doare şi-o scoate în afara jocului de-a viaţa, asemănând-o cu “nisip / purtat de vânt spre neexistenţă” şi făcând-o să-şi uite uitările (“şi-am uitat uitările”).
    În tot acest univers tern şi aproape funest pe care poeta l-a descris până acum, în baladele ortului numai ghiocelul este cel care îndrăzneşte să desfigureze iarna întârziată, fiindcă prin sfiiciunea poziţiei în care creşte are încuvinţarea fiinţării (“se apleacă-n câmpuri dalbe, verzi la fire prinse-n cocuri, albele potire, grele”).

    II.  În “Porţile străvezii” poeta îşi trăieşte emoţiile apăsat (“stinse-n ramele de plumb”) şi incoerent fiindcă nimic nu pare să fie-n regulă când “zac pupilele-nghiţite / de culorile ce varsă / în orbitele fetide, curcubeele apasă” iar nava sufletului său este în derivă şi fără halarii care să-i cureţe hala (“în derivă treapta şovăi, / rătăcind fără halor”).
    Până şi oglinda îşi propune s-o păcălească (că nu-i singură) făcând un artificial doi (cel din afara oglinzii şi cel din oglindă).

    Cum singurătatea, până la urmă nu poate să fie decât o chestiune de opţiune personală, şi că ar trebui s-o alungi aşa cum alungi “un gând murdar”, dacă-şi doreşte să mai aprindă în sufletul deja pustiit un jar salvator trebuie să-şi contrazică oglinda care vrea să o păcălească.
    La Ale Trif-Boianu şi soarele pare rănit, însângerat şi desfinţit într-un apus ruginit de inexplicabile doruri când ea “se rujează … în vopsele şi dansează”  încercând să-şi alunge teama că este vie (fiindcă-i menită să moară-n “adâncuri boem”) când ne spune ce simte: “Mă arde-n orbite, e verde intens, mă clatin ca stropii / în vânt şi mă tem, / c-aş fi doar să mor / în adâncuri, boem”.
    N-are parte nici de visele unui onirism normal, fiindcă-i insomniacă nemaiputând “dormi” nimic, ea putând doar să le sufere pe toate, când se roagă la goluri (neîmpliniri) care s-o înghită-n cer, fiindcă pământul făgăduinţei dăruit (înmânat) de iubit e schilodit de suflul zării şi de focul neostoit din piept.
    Păcat că poezia Alei Trif este tristă, fiindcă-i poezie de mare valoare izvorâtă din emoţia unui suflet sfâşiat de îndoieli, de zbucium şi de un pesimism greu de înţeles (dacă e să comparăm, George Bacovia este optimistul optimiştilor).