FIORUL  VERILOR  TÂRZII

Când adormita iarnă de mult nu ne colindă,
Iar ghiocelu-ncântă privirea doar în vis,
Lăsăm fiorul verii în păr să ni se-aprindă,
Simțind cum cer deschide poteci spre paradis.
Și-n nopți lăsăm privirea spre stele ce se lasă,
Căzând din geana morții, când, suflete răpind,
Stingher așează luna, cu dorul ei, cu casă,
Răscruce de destine prin vremuri risipind.
Suntem sorbiți de-abisuri, alunecând drept pradă


În nesătula gură a lupului cel alb,
Urlând în toiul nopții, ca neamu-ntreg să vadă
Că nu vor ști scăpare de sub prosopul dalb.
Și, -n feeria nopții, dă-n spic și-a vieții roată,
Hienele așteaptă în cuibul carnivor,
Nebune, să întindă ce fost-a viața toată
Fântână părăsită și fără de izvor.
Des am ascuns iubirea și-am oferit ocară
Mulțimii îmbulzite doar lecții să ne dea
Și, împânziți de goană, nici iarnă și nici vară
N-am mai trăit ca omul, da-n piele de lichea.
    Cădem în rugi de-osândă, să mai trăiască iarbă,
Ca, -ngenunchind răpciunii, să nu ne traumăm,
Doar sufletul rămâne prea gol, lăsat să fiarbă,
Când, stând în nepăsare, de vii ne înhumăm.
Lăsăm fiorul verii în păr să ni se-aprindă,
Simțind cum cer deschide poteci spre paradis,
Iar greu apusul vieții, cu mâna-i suferindă,
Să ne înalțe pașii spre toamnele de vis.



S P E R A N Ț E

Avem în lume totul și nimic.
De-avem ochii deschiși, avem speranțe
Și-un licurici în rouă din ibric,
Și-n somn adânc culegem siguranțe.
Speranța este-un brâu ce ne-a cuprins,
Oprindu-ne la porți de întuneric,
E fulgul inocent, din cer desprins,
Scăpat din alintatu-arest himeric.
Speranța e-un cadou de zile mari,
Ce-nghite fericit și neferice,
Pastilă zămislită-n pași sumari,
Și-ascunsă în papirusuri antice.
Ea-i o nădejde, -n tine, de-a găsi
O flacără, când totu-n jur se stinge
Și-o căutare-n iz de-a părăsi
Cea frică încolțită-adânc în sânge.
Izvor de somități și slăbiciuni,
Negare a ecoului ce-omoară,
Al tău timpan, scăldat în rugăciuni,
Și-ncredere-n putere de Fecioară.
Speranța este pace și senin,
Umil cerșit în holuri de partere,
E-not în neagră pâclă și venin,
Cu antidot înscris între artere.
Speranțe-avem, de aceea ne mai curg
Pe-obrajii ofiliți amare plânsuri
Și mai zidim nădejdea în amurg,
Născând probleme mari din mici răspunsuri.


NU-NDRĂZNI SĂ PĂȘEȘTI  PESTE  VARĂ!

Nu-ndrăzni să pășești peste vară,
Să-ți încui râu de vise-n sunduc,
Să nu guști din cireașă amară
Sau din gânduri ce-n lanuri te duc.
Căci mai aur ca auru-n grâne
Nici că fost-a cândva, nici c-o fi,
Și mai blândă coroană de zâne
N-a știut neam din neam, nici n-o ști.
Nici mai ropot flămând ce valsează,
Zarea lumii și-n nopți aburind,
Nu găsești, doar în vară-ți vibrează,
Prin vâltoare, un suflet pășind.
Nici prin streșini de cuib îndosite
Nu zărești zbor de aripi spre cer
Decât vara, când unde dospite
Desenează pe nori lăicer.
Nu-ndrăzni să pășești peste vară,
Căci din viață un secol reduci,
Și-ți rămâne din vise povară
Nesecată, milenii s-o duci.