shlÎnainte să uit, scrie-mă

Domnişoară…
Înainte să uit, scrie-mă
Ca un rău, îndrăgostit de floarea iasminului.
Şi urcă-mă steag deasupra munţilor
Şi în spatele mării foc îmbrăţişează-mă
Nu spune cât de strâmt e drumul cu noi
După ce sprâncenele s-au topit.
Să nu-ţi fie frică de cum trece timpul atât de repede
Fără ca anii mei să treacă.



Scrie-mă ca o poveste oamenilor
Şi eu o voi povesti şi o voi ascunde,
Povestea mea ochii mei au dezvăluit-o,
Povestea mea, tăcere a suferinţei,
Dacă noaptea a elogiat nebunia mea.

Ţine-mă minte, înainte să părăsim
Iubitul de acum câteva mii de ani
Iubitul patriei şi a omenirii
Ca o lună tristă.

Înainte să uit, scrie-mă
Ca pământul îndrăgostit de picăturile de ploaie,
Toate lacrimile care m-au îmbrăţişat deja m-au părăsit,
Singur am rămas sub geamul plictiselii,
Atât te rog, scuză-mă dacă visul a căzut în ceva zi
Şi am cărat batistele părăsirii,
Şi am băut din ceaşca tristeţii,
Din izvoare și vise plictisitoare,
Nu povestii cum am părăsit luna,
Eu am furat focul, domnişoară,
Şi mi-am lăsat inima pentru oameni.



În apa  pietrii a la-zauard*

Am stat în faţa mării împotriva voinţei mele
Amintindu-mi cuvintele şi inspiraţia şi viziunea,
Dincolo de timpul pe care îl am,
Doar timpul e istoria nostalgiei premeditate,
Te culeg, te îmbrăţişez aşteptând un semn de la tine,
Poate revii la ceea ce ai fost,
Parcă tu ai fi fost primul vorbitor
Sau ultimului sărac.

Nu voi descrie secretele, numai
Redevenind din nou un val de briză ce bolboroseşte în faţa tăcerii,
Poate el a disperat de frustrare sau s-a îmbolnăvit
De la atâtea aluzii sau sugestii.
Am să mă încred în reînviere,
Doar istoria nu are adevăr pur sau metaforă
Care să spună despre prezent sau dispariţie.

Aici sau acolo am mers pe acelaşi drum
Nimic în afară de albastrul total din lăuntrul meu
Din spatele înţelegerii şi semnele ascunse
Pe care cuvintele le ascund
Asta e voinţa mea însetată după ceea ce nu ştiu,
Parcă simt puţin anarhism sau atingerea estetică
A aprins focul sau dorinţa ritmului din clădirea
În care briza nesiguranţei nu a dat pe-acolo la reînviere
Ca să aprindă focul în corpul poemului.

Pe apa a la zauard privesc acum de sus, de pe un ram de măslin al înţelegerii,
Nu ca să-i aduc un elogiu,
Ci doar ca să-mi fie milă de lacrimile uitate în mine
Când te bazezi pe gânduri inutile
Ceea ce au crezut mâinile sale din povestire şi din rostire
Dar visul, cu un pariu surprinzător,
Ridică promisiunea sfântă
Şi ramul de măslin, cu care îmi umpleam sufletul,
Care acoperă, şal albastru, încet, încet
Bucuria la întoarcerea de sus.

*a la-zauard بماء اللَّازورد  : o piatră de culoare albastră nesfârşita, lângă mare, reprezintă liniştea şi deplinătatea sufletului. socotită şi piatra poeţilor.



 În ultima toamnă
                                     
În ultima toamnă,
Şi pe nivelurile de durere, pe pământul Galileei
Dragostea m-a învăţat să nu aştept mult,
Dar am rămas pe cruce,
Şi cu tot ce am avut din abundenţa vieţii
Ascult şoptitul seducerii, ca să nu fiu ademenit de curtezane,
Ca şi cum aş povesti un gând ascuns
Ce te lasă pradă acestui asediu.

În ultima toamnă,
Am părăsit locul, ca să-i strâng lucrurile din nou,
Doreşte orice
Ca visul ce se apropie la mai mult de jumătate distanţă
Şi străinătatea îşi găseşte vântul în briza sa
Sau în depărtări.

În ultima toamnă,
Mă voi îndepărta de mine ca frunzele pomilor
Până îmi voi răsplăti lacrimile cu dorul de patrie
Ca o lumină palidă la sfârşitul drumului
Până când voi găsi graniţe pentru această plictiseală.

În ultima toamnă,
Am stat mult pe balconul nopţii
Ca un călător plin de remuşcare,
Tristeţea m-a apucat în această noapte, curg nouri
Pe tristeţea care trimite
Sau nu trimite înspre direcţiile nicăieriului.

În ultima, ultima toamnă
Emigrantul a spus emigrantului:
Ne-a mai rămas timp pentru părăsire!
Mai putem scoate dorinţele în viitor?

Pomii au fost aglomeraţi cu vocile durerii,
Eu mă chinui în lungul meu drum
Nu sunt gânduri ce trec prin capul meu,
Şi nu amurguri care să mă însoţească,
Şi nici intuiţia care revine la mine,
Dar ceaţa palidă se vede,
Şi toamna confuză care mă mai cheamă, ca să întrebe:
Care va fi demonstraţia?

Oi, prietene, există dragoste în spaţial fredonat?
Încă o clipă şi voi pleca,
Precum plecarea florii seigal înaintea părăsirii,
Voi merge în străinătatea mea,
Nu ca să aprind inima îndrăgostiţilor,
Cu toate că inima mea o să cadă sub picioarele celor ce revin la patrie,
Voi pleca, încă o clipă,
Ca plecarea florii seigal înaintea părăsirii.


                  Traducere: Menachem M. Falek

Moaen Shalabia, Born on 14 October 1958 in Maghar town - In the sea of Galilee region.
Palestinian poet, one of the Arab Palestinian national minority in Israel.
Finished his studies in Haifa University.
Poet and prose writer, his writing career began in 1973, he published his poems in national local newspapers and in Arabic papers abroad.
He published six poetry books and three prose.
His first-born was the first book of poetry in 1989.
He participated in many local and international festivals in the word.
He was awarded by the "Arab intellectual's forum" – Jerusalem Al-Quds).
Besides, he has received many appreciations certificates a member in the union of Arab writers and the movement of world poets (Poetas del mundo) and Member of Mahmoud Darwish Foundation for Creativity.
His literary production was discussed and criticized in universities and in many sessions in homeland and abroad.
Some of my poems were translated into many languages, like French, Turkish, English, Romanian, Polish, Macedonian, Italian, Hebrew, Bosnian, Albanian, Croatian, and Bahasa Malaysia language.
His collection of poems was included in the national and international anthologies.
He won the prize of the pest poetry at the international poetry festival / Tetova – Macedonia. Albania.
The Palestinian education ministry awarded him for his blessed efforts in enriching the national education and for his loyalty to the Palestinian issue and the Principles of justice and freedom.
He recently won the big prize of the "Arab Writers Union" for poetry.