Ghe Dobre Sarind din piatra in piatraCu mintea sa neastȃmpărată Gheorghe Dobre nu poate să rămȃnă numai pe un mal al curgerii sale în drumul spre contopirea cu Absolutul (integrarea sinelui  individual în sinele absolut) ṣi se pare că este tentat să facă magie folosind mantrele învăţate de la descȃntătoare sau de la preoţii care săvȃrṣesc liturghii ṣi pe care ar trebui să le rostească fie pe malul stȃng (calea mȃinii stȃngi) fie pe malul drept (calea mȃinii drepte)  cȃnd trece de pe un mal pe altul, “sărind din piatră în piatră”.
    La el cred că se referă (în astral bineînţeles) Dhammapada, cȃnd îl vede complet (pe amȃndouă malurile) ṣi impur.
    Asta îl face unic ṣi original ca poet de subtile ṣi rare esenţe ( “adormitoare a vechilor torturi” -Charles Baudelaire, Lethe) zămislite în creuzete de alchimist ṣi nu în alambicuri obṣteṣti ṣi de aceea nu are prolificitatea dată de bătutul apei în piuă.


    Gheorghe Dobre nu poate în niciun caz să fie un rȃu cu un singur mal (rȃul în curgerea sa are două maluri) fiindcă uneori el este chiar al doilea mal ṣi-ṣi este sieṣi chiar rȃul care-l poartă către o Nirvană binemeritată.
    Toate i se întȃmplă dintr-o miopie desăvȃrṣită (ca orbirea ṣahistului) cȃnd n-are cum să se vadă pe sine (fiindcă “totul este atȃt de aproape, atȃt de aproape încȃt se trage-napoia ochiului ṣi nu se mai vede”- Nichita Stănescu, Elegia 11) ṣi că “acel ceva care l-a (m-a) trecut în el” (ṣi i-a împrumutat cu totul identitatea) “ṣi-acum se uită la sine (mine)” adică în lăuntrul său) nu înţelege că mai mult de atȃt nu se poate.
    Gheorghe Dobre în peisajul literaturii romȃne contemporane este “ca o scrisoare de dragoste / aṣezată de vȃnt / pe o cruce”, fiindcă iubeṣte ṣi simte iubirea aproape mortal (“inima mea (ta) loveṣte ca un cȃntec de dor / marginile acestui cuţit”) ṣi “trimite scrisori de mulţumire / tuturor lucrurilor / pe care le-a atins…”.
    Totul i se întȃmplă “în această mare cȃmpie / îngrozitor de bogată”, cȃnd în oraṣul din sufletul lui toate luminile se sting (“în oraṣul din mine / toate luminile se sting”) fiindcă nu are nevoie de ele, el îṣi este sieṣi ṣi oraṣului din el, Soare.
    De aceea el n-are nevoie de lanternă să caute ziua-n amiaza mare vibraţia vieţii ṣi OMUL în “articulaţiile unei poezii” ( precum Diogene din Sinope cȃnd căuta un om, ziua în amiaza mare, cu un opaiţ aprins în mȃnă ) sau cum căutătorii nebuni îṣi caută identitatea în sobă unde se duc să ardă, spre a-ṣi spori ardoarea ṣi alunga singurătatea.
    La Gheorghe Dobre singurătatea ţine mai degrabă de locul nepotrivit în care se află  (“locul în care-am aṣteptat / e plin de muṣcăturile / unui pustiu flămȃnd / pe lȃngă care / nu mai trece nimeni”) ṣi din care ar dori să înceapă patrularea prin sȃngele iubitei, să-l ferească de îngheţ, încălzindu-l cu ardoarea sa (“patrulez neobosit / prin sȃngele tău / ferindu-l de-ngheţ”) ṣi să împiedice lepădarea “de toate nopţile de dragoste / visate-mpreună”, în care “greierii n-au uitat să cȃnte”.
     Săritul din piatră-n piatră, de pe un mal pe altul îl face cu o rutină asemănătoare cu a lui Sisif, fiindcă ṣi el poartă în braţe o piatră grea (“aṣa de grea e piatra / pe care o duc în braţe / că braţele nu pot / să facă altceva”) rostind mantre fie ale mȃinii stȃngi, fie ale mȃinii drepte, fiindcă neastȃmpărul său se lasă curs de un rȃu (fluviu) spre contopire cu marea cea mare. Rȃul pe care-l traversează “din piatră-n piatră” uneori n-are două maluri, fiindcă există situaţia cȃnd rȃului cu care se confundă îi este ṣi mal.
    La fel ca Teodor Pîcă (“orice sfȃrṣit, vesteṣte-un început”) Gheorghe Dobre îṣi scrie “versul cu sȃngele aerului înjunghiat noaptea” cȃnd miroase “de la o poṣtă a întuneric” zicȃnd: “Eu, cel care-am sfȃrṣit spunȃnd / încep”.
    Este bolnav fără leac de cea mai grea boală (care “n-are nici leac, nici buruiană”) adică de viaţă (“Viaţa este singura boală cu adevărat incurabilă din univers”) pe care o trăieṣte cu discreţia ṣi intensitatea cu care-ṣi consumă adrenalina criminalul în serie fiindcă el asta face, te omoară ṣi te înviază, buimăcindu-te cu esenţa metaforei pe care-o comite.
    Ingratitudinea o vede magistral, ca pe-o consecinţă a histrionismului pe care şi-l propun zeii când vor să vadă cum le stă în haina umilului.
    Când zeii (în viziunea lui Gheorghe Dobre) cer de pomană de la fiinţele universului pe care le-au creat, ei îmbracă costumul sinucigaşului, fiindcă n-au ochii la locul lor (şi-i ţin scoşi) fiindcă-s inutili şi incapabili să perceapă (să vadă) lumescul ṣi de aceea sfȃrṣesc stupid ṣi lamentabil (" Cu ochii scoşi / zeul se plimbă pe mijlocul străzii / şi cere de pomană / în loc de bani / de-aici o frunză, de colo un fir de iarbă, / un pic de inimă, puţin zâmbet, / o bucată de linişte, / mă rog, cele ce-i lipsesc şi i-ar face / trebuinţă. / N-avem ! îi răspund oamenii grăbiţi / n-avem ! şi trec ridicând din umeri / convinşi că ridică pătratul vitezei / ori masa de prânz supra doi. / N-aveeeeeem ! urlă un câine jigărit / a pagubă.//  N-aveţi, oftă zeul şi sfârşi / sub roţile unui automobil ").
    Asta îi dă înţelepciunea de-a crede că Facerea nu este cu putinţă fără căldură    (nu evoluează spre armonie) şi de aceea ne explică magistral că oul fără căldură n-ajunge la condiţia de pasăre (" acestui ou tăcut / şi inofensiv, / puţină căldură ") fără căldura care îl cloceṣte.
    Gheorghe Dobre este atât de înarmat şi pregătit de luptă, fiindcă platoşa sa de aer l-ar face inexpugnabil dacă s-ar rătăci prin mintea craniului înfierbântat al lui Don Quijote de la Mancha, atunci când acesta ar face orientare turistică într-un ţinut pustiit de vrăbii oarbe.
    Gheorghe Dobre se ia la trântă ṣi cu Decartes în deducţii, când consideră că fiind conţinuţi într-un univers care există, musai, existăm şi noi.
    Şi toate acestea le simte ṣi-l fac să aibă tot timpul disperarea muţeniei pe care n-o acceptă nici la lebăda care nu-i cântă niciodată nimic, când nu poate prinde " poezia de picior " şi de aceea o-mpuşcă, ca apoi uluit să aştepte " zadarnic să cânte ", să-i aducă aminte măcar câteva sunete din cele multe create de Dumnezeu (pentru ca odată ṣi odată o altă creaţie minunată a Domnului, compozitorul de geniu să le adune şi să le ordoneze-ntr-o muzică specială zeiască  pe care  mână dibace a unui instrumentist  să le reproducă : " apoi ce de sunete / şi nicio mână care să le mângâie / şi nici o muzică ").
    Pe Gheorghe Dobre îl asemuiesc cu Prometeu fiindcă zilnic " stafiile realitaţii " îi treac "bezmetice" prin fiinţă ṣi-l vampirează precum vulturul care-i   împuţina ficatul lui Prometeu, cu intenţia clară de-ai face viaţa o cursă cu obstacole.
    Pe Gheorghe Dobre poţi să-l iubeşti sau nu (are şi duşmani) dar pe omul de cultură care este nu poţi să-l ignori, fiindcă-i apărat de " Trofee ", " Eseuri " şi de poemele sale scrise cu uriaş talent (înveşmântate în originalitate, conciziune ṣi unicitate) spre a ne îndemna să trăim " ani mulţi, fericiţi ".